Viaţa ca înfrânare

Pentru a fi bineplăcută lui Dumnezeu, viaţa creştinului trebuie să fie zidită din virtuţi; iar virtutea se regăseşte doar acolo unde este şi înfrânarea. Toţi Sfinţii Părinţi vorbesc despre înfrânare ca despre una dintre garanţiile dobândirii mântuirii şi a veşniciei.

Întreaga noastră viaţă pământească trebuie privită ca un post, ca o abţinere de la cele ademenitoare, dar efemere. Tocmai din acest motiv înfrânarea nu trebuie considerată ca o sumă de restricţionări, ci ca o cale de întărire a credinţei şi de „călire” spirituală.

Chiar de la instituirea sa, postul nu a fost privit ca un scop, ci, împreună cu rugăciunea, ca modalitate supremă de dobândire a curăţiei sufleteşti, deoarece numai astfel omul poate pierde interesul pentru plăcerile lumeşti, care nu sunt doar trecătoare, ci şi vătămătoare. Astfel, omul are toate premisele pentru a se concentra asupra bogăţiilor nepieritoare.

Adevărata înfrânare nu cunoaşte jumătăţi de măsură, căci, pe bună dreptate, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Ce folos dacă gura nu mănâncă carne, iar cu hulele şi cu vorbele necuviincioase rupe din trupul fraţilor noştri? Ce folos a ne înfrâna ochii de la privelişti necuviincioase, dar cu inima a dori cele rele fraţilor noştri?” Astfel, nu trebuie să ne amăgim pe noi înşine şi să credem că dacă ne abţinem de la un lucru condamnabil, celălalt ne este îngăduit. Trebuie să ştim să ne sacrificăm viaţa, să ne curmăm pornirile trupului și ale minții, căci înfrânarea anume asta este – detașarea totală de cele carnale și temporale, și concentrarea asupra celor spirituale.

Pentru creştinul care a hotărât să ia calea uitării de sine, drumul nu va fi deloc uşor; va fi ispitit, va fi tentat să se întoarcă la felul de viaţă anterior şi, cu cât se va întări mai mult în înfrânare, cu atât ispitele vor deveni mai mari şi mai cutremurătoare. Acest lucru nu trebuie să sperie, ci, din contra, să-l întărească pe om în credinţă, căci mulţimea ispitelor este dovada faptului că duşmanul se teme de credincioşia lui şi că drumul pe care l-a ales este cel binecuvântat de Dumnezeu.

Totuşi, înfrânarea nu privează creştinul de bucurii, din contra, îl ajută să deosebească adevărata fericire de cea înşelătoare. Postul învaţă pe credincios responsabilitatea şi simțul măsurii în toate, ca întotdeauna să aibă capul limpede pentru a discerne între bine şi rău.

Măsura abţinerii este deosebită pentru fiecare credincios în parte, în funcţie de puterile sale. Căci nu va putea un om abia îmbisericit să trăiască după aceleaşi norme după care trăieşte un cuvios. Acest lucru este necesar de ştiut şi de aplicat pentru a nu îndepărta pe cineva de Biserică prin asprimea vieţii care i se cere să o ducă. Aici intervine misiunea duhovnicului, care, ca un doctor al sufletelor, ştiind puterile creştinilor pe care îi păstoreşte, trebuie să le administreze corect medicamentul ce se cere pentru fiecare.

Pe lângă toate cele de mai sus, viaţa trăită în înfrânare este o manifestare de solidarizare cu Iisus Hristos şi cu patimile pe care le-a îndurat pentru mântuirea neamului omenesc. De aceea fiecare om care hotărăşte să trăiască după învăţătura Evangheliei, trebuie să conştientizeze responsabilitatea pasului pe care îl face şi, în acelaşi timp, să fie sigur că, dacă a început această viaţă dintr-o pornire curată, va avea parte de mila Domnului, pentru ca într-un final să ajungă la limanul mântuirii.

Să cerem, dar, neîncetat de la Bunul Dumnezeu ajutor pentru a căpăta virtutea înfrânării şi pentru ca viaţa trăită aici pe pământ să deschidă porţile cerului, ca astfel să putem petrece venicia alături de drepţii Săi. Amin.

 Preot Octavian MOŞIN


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!