UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND REFORMELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC DIN IMPERIUL RUS ÎN PERIOADA LUI ALEKSANDRU I

The nineteenth century signed various reforms in the Russian theological education. The tsar Alexander I issued new regulations for the organization of religious and theological education. It continued with a lay and scholastic spirit, the political element monopolizing the Church. Although more structured, theological education was undergoing a series of innovative challenges, which had not always contributed correctly to theological formation of the disciples. At the same time, there appeared teachers with an education abroad. Thus, a new stage describes the academic environment of the Russian church.

În secolul XIX, în sfera învăţământului teologic [1] s-au produs schimbări cu urmări diferite (atât po­zi­tive, cât şi negative). Urmările negative se explică prin faptul că scopul iniţial al oricărei reforme nu era îm­bunătăţirea sistemului de învăţământ, ci ele erau aprobate doar ca o reflectare a concepţiilor politice de mo­ment, iar necesităţile şcolii teologice nu erau luate în considerare pe măsura cuvenită. Reformele niciodată nu au fost iniţiate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ruse, cum ar fi fost, de fapt, corect. Biserica imple­menta aceste reforme sub presiunea majorităţii politice sau a puterii de stat, reprezentată de ober-procuror.

Reformele au fost lansate într-o atmosferă plină de entuziasm, care caracteriza perioada de început a dom­niei ţarului Aleksandru I, societatea rusă urmărind cu mare interes acţiunile guvernului. Învăţământul teolo­gic şi preoţimea erau preocupate de ideea iluminării poporului, neajunsurile învăţământului teologic fiind recunos­cute încă pe timpul Ecaterinei II [2].

Adevăratul iniţiator al reformei este considerat vicarul eparhiei din Novgorod Evgheni Bolhovitinov (1767-1837), care mai târziu a fost mitropolit al Kievului (1822-1837) şi membru al Sfântului Sinod (1824-1837).

Evgheni Bolhovitinov a absolvit seminarul din Voronej, apoi Academia din Moscova, frecventând conco­mitent şi lecţiile dela Universitateadin Moscova; cunoştea foarte bine literatura franceză, menţinea legături strânse cu cercul lui I.Novikov. Fiind episcop vicarla Novgorod, a avut posibilitatea să discute problemele învăţământului teologic cu Ambrosi Podobedov, mitropolit al Novgorodului şi Petersburgului, vestit pentru interesul său faţă de învăţământul teologic. Rezultatul acestor discuţii s-a materializat într-un proiect elaborat de episcopul Evgheni la porunca mitropolitului, în care au fost formulate, în linii generale, direcţiile prin­ci­pa­le ale reformei. Proiectul respectiv a constituit primul pas spre viitoarele transformări în domeniul învă­ţă­mântului teologic [3].

Episcopul Evgheni propunea reducerea rolului limbii latine, mai ales în predarea filozofiei şi teologiei, iar studiile academice să aibă un caracter mai mult ştiinţific decât didactic. Academiile urmau să devină centre ale învăţă­mântului teologic după principiul teritorial şi la fel ca universităţile, să coordoneze şi să supravegheze atât procesul de învăţământ în seminare şi şcoli, cât şi domeniul cenzurii. În aceste propuneri ale tânărului episcop, pe lângă aprecierea înaltă a rolului ştiinţei, s-a simţit şi spiritul reformelor care se realizau în învăţă­mântul laic. Conform legii din anul 1803 despre reforma învăţământului teologic, s-a stabilit că proiectul co­respundea concepţiilor ţarului Aleksandru I şi celor ale Sfântului Sinod [4]. Acest proiect stabilea baza teore­tică şi ştiinţifică a învăţământului teologic, iar neajunsul proiectului era lipsa unei baze materiale. Această lipsă a fost compensată prin efortul arhiepiscopului de Moghiliov, Anastasi Bratanovski, membru al Sfântu­lui Sinod, care a amintit despre decre­tul lui Petru I, potrivit căruia vânzarea lumânărilor era în monopolul bise­ri­ci­lor, iar veniturile trebuiau să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor. Cu toate că această sursă nu era sufi­cien­tă, ea constituia un articol stabil al bugetului şcolar care putea fi completat cu donaţii din partea statului [5].

La 29 noiembrie 1807, printr-o lege emisă de ţarul Aleksandru I, a fost creat Comitetul pentru restruc­tura­rea şcolilor teologice. Deja la 26 iunie 1808 acest comitet prezenta Suveranului „Schiţa regulilor despre for­ma­rea şcolilor duhovniceşti” [6], adevăratul autor al cărora era M.M. Speranski [7]. În acest proiect, se observă influenţa directă a reformelor realizate în sfera învăţământului laic. În fruntea învăţământului teologic era Comisia şcolilor teologice, la început subordonată Sfântului Sinod, devenind apoi organ independent. Şcolile erau organizate după modelul ierarhic în patru trepte: academii, seminare, şcoli de judeţ şi şcoli parohiale, legături directe existau doar între treptele subordonate. Academia pregătea preoţi, călugări cărturari şi profe­sori pentru şcolile teologice. Fiecare academie era în fruntea unei regiuni şi supraveghea seminarele de aici.

Seminarele pregăteau elevii pentru admiterea în academii, pentru slujba în parohii şi, la cererea guvernu­lui, pentru studiila Academiade Medicină. Şcolile de judeţ pregăteau elevii pentru admiterea în seminare şi ofereau posibilitatea de a face studii cu cheltuieli minime. Şcolile parohiale activau după un program unic, în care copiii erau supravegheaţi conform unor principii morale stricte. Instanţele superioare verificau în ce mod erau gestionate mijloacele financiare pentru întreţinerea şcolilor.

Fiecare dintre cele patru academii avea în subordonarea sa un număr stabil de eparhii, cu toate şcolile din cadrul lor. Seminarele aveau legături strânse cu academiile, iar absolventul seminarului putea continua stu­diile doar în academia sa. Colectivul profesoral din seminare era completat din rândul absolvenţilor acade­miei respective. Aceste principii erau fixate în statutul din 1798 [8]. În 1808 existau deja 36 de eparhii, urmând ca fiecare să aibă un seminar, 10 şcoli de judeţ şi până la 30 de şcoli parohiale. Având în vedere că pe teritoriul Imperiului Rus preţurile şi cheltuielile pentru întreţinerea şcolilor erau diferite, eparhiile au fost împărţite în trei categorii.

Activitatea academiilor era condusă de administraţia externă, care se ocupa de supravegherea şcolilor din regiunea sa şi de administraţia internă, care se ocupa de problemele nemijlocite ale instituţiei de învăţământ. Pe lângă academii erau organizate Conferinţe pentru susţinerea ştiinţei, în special a celei teologice. În 1814 era planificată organizarea învăţământului teologic din zona Petersburgului, apoi a Moscovei, Kievului şi Kazanului.

După aprobarea Legii din 26 iunie 1808, membrii Comisiei şcolilor teologice, în frunte cu M.M. Speranski, s-au ocupat de perfectarea statutului pentru fiecare categorie de şcoli. Speranski este autorul pri­mului comparti­ment al statutului Academiilor teologice. Deoarece Speranski era implit în mai multe proiecte şi reforme de stat, definirea acestor acte normative a fost încredinţată arhiepiscopului de Reazan Teofilact Rusanov [9].

În conformitate cu noul statut, academiile au devenit centre ale ştiinţei teologice şi, totodată, instituţii de învăţământ teologic. În fruntea academiei se afla senatul, format din membri permanenţi, membri de onoare şi membri corespondenţi. Membri permanenţi ai senatului erau arhiereul eparhiei, rectorul academiei şi cel mult zece profesori cu renume ai academiei. Membri corespondenţi erau atât clerici, cât şi laici. Senatul era res­pon­sa­bil pentru organizarea festivităţilor anuale cu prilejul formării Comisiei şcolilor teologice, a şedinţelor de lucru pentru desfăşurarea examenelor publice pentru absolvenţii academiei şi pentru acordarea gradelor ştiinţifice de candidat, magistru şi doctor în teologie. Ultimele două grade academice se acordau candidaţilor la doctorat, profesorilor de la academii, precum şi autorilor lucrărilor ştiinţifice de valoare. În lunile iunie şi decembrie, senatul membrilor permanenţi organiza desfăşurarea examenului pentru studenţi. Trei dintre mem­brii permanenţi ai senatului făceau parte din Comitetul regional pentru cenzură. Administrarea internă a acade­miilor, supravegherea procesului de învăţământ şi a altor aspecte ale activităţii erau îndeplinite de către rector. La rândul lor, inspectorii, ajutaţi de doi profesori, se ocupau de educaţia morală şi spirituală a studenţilor. În căminele studenţeşti starostele era responsabil pentru supravegherea studenţilor şi raporta inspectorului despre comportamentul lor. Administraţia externă, formată din doi membri ai administraţiei interne şi doi membri ai senatului, inspecta procesul de învăţământ în seminare şi numea în funcţie profesorii.

Reforma a modificat esenţial şi planurile de învăţământ. Pe lângă gramatică şi istorie, se punea accent pe studierea filozofiei şi teologiei. Clasele inferioare au fost închise. Programa academiei prevedea două cursuri a câte doi ani de studiu. În anul întâi se studia: 1) literatura, estetica, gramatica filozofică universală; 2) istoria universală, istoria Bisericii, istoria Greciei antice şi istoria Rusiei; 3) matematica (inclusiv cea superioară). Studierea filozofiei includea: 1) fizica teoretică şi practică, 2) metafizica, 3) istoria filozofiei. Programa de teologie în anul doi includea următoarele discipline: 1) dogmatica; 2) etica; 3) apologetica; 4) hermeneutica; 5) omiletica; 6) dreptul canonic. Se învăţau limbile greacă, latină, ebraică, franceză, germană.

Planul de învăţământ în seminare prevedea trei cursuri a câte doi ani: cursul retoric, filozofic şi teologic. Se studiau următoarele discipline: literatura, istoria laică, geografia, matematica, fizica, filozofia, Sfânta Scriptură, hermeneutica, istoria Bisericii, arheologia creştină, teologia dogmatică, morală şi pastorală, pascalia. Studierea limbilor latină, greacă şi ebraică era obligatorie, iar limbile germană şi franceză – facultativ.

Programa şcolilor de judeţ era prevăzută pentru şase ani şi includea gramatica, aritmetica, catehismul mare, istoria şi geografia în expunere succintă, tipicul, bazele limbilor clasice şi cântul bisericesc. În şcolile parohiale, care pregăteau elevii pentru şcolile regionale, se învăţa citirea, scrisul, caligrafia, patru operaţii aritmetice, bazele gramaticii limbii ruse, catehismul mic şi cântul bisericesc [10].

Implementând aceste măsuri de reformă, guvernul urmărea dezvoltarea de mai departe a învăţământului teologic în spiritul „iluminismului adevărat”. În legea emisă de ţarul Aleksandru I la 30 august 1814, era exprimată dorinţa de a „înfiinţa şcoli ale adevărului”. „Iluminismul, se spunea în lege, după esenţa sa constă în răspândirea luminii. El trebuie să stralucească în întuneric, pe care întunericul nu-1 înghite. Ţineţi-vă de această lumină, conduceţi elevii către izvoarele adevărate pe acele căi, despre care învaţă Sfânta Evanghelie simplu dar înţelept; acolo se spune că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, prin urmare, scopul şcolilor teologice este educaţia morală a tinerilor în spiritul creştinismului lucrător” [11]. Aceste idei, care exprimă speranţele lui Aleksandru I în perioada Ligii Sfinte, nu determină scopul învăţământului teologic, ci reflectă spiritul timpului.

Contemporanii au apreciat înalt reforma şi principiile ei, iar peste zece ani, când spiritul reformator părea că a dispărut ei îşi aminteau cu nostalgie de reformă. La începutul domniei lui Nikolai I, se manifesta o atitudine critică faţă de reforma anilor 1808-1814. Filaret Amfiteatrov, episcop de Reazan, îi scria lui Filaret Drozdov: „Eu privesc şcolile teologice ca pe o plantă minunată care, prin binecuvântarea divină şi susţi­ne­rea ţarului, încălzită şi îngrijită, a început să înflorească dar dintr-o dată s-a uscat. Dumnezeu ştie de unde a bătut vântul secetei şi când va înceta şi ce va fi cu această plantă”.

Pe parcursul a 25 de ani, această „plantă minunată” s-a împotrivit „vântului secetei”. După reforma din anii 1867-1869, care a fost una de avânt, a început o nouă perioadă „de secetă”, a lui Pobedonosţev. În me­mo­ria generaţiilor următoare, activitatea Comisiei şcolilor teologice a rămas luminată de slavă nu atât dato­rită succeselor ei, cât datorită principiilor. O sută de ani mai târziu, F.Titov, profesor al Academiei Teologice din Kiev, a apreciat astfel activitatea Comisiei: „Instituţia noastră a fost întemeiată de vestita Comisie a şco­lilor teologice, la propăşirea căreia au participat reprezentanţi de vază ai Bisericii şi învăţământului teologic de la începutul secolului XIX. Această şcoală, pe când învăţau în ea Macarie Bulgakov cu colegii săi, încă nu era schimonosită de schimbările introduse curând din iniţiativa ober-procurorului Sfântului Sinod Protasov. Era o şcoală ideologică, care cultiva în discipolii săi spiritul conştiinţei de sine, al atitudinii serioase, filozo­fice faţă de lume, o şcoală care a deprins elevii cu analiza liberă şi critică a tuturor aspectelor spirituale ale vieţii” [12].

Concomitent cu noua organizare a învăţământului teologic, urmau să fie soluţionate şi aspectele financiare, problemă ce s-a menţinut în Imperiul Rus pe parcursul sec.XIX. Ţarul Aleksandru I a aprobat un proiect de lege, conform căruia venitul de la vânzarea lumânărilor devenea sursa principală pentru finanţarea şcolilor teologice [13]. La propunerea lui M.Speranski au fost întreprinse un şir de măsuri în vederea asigurării venitului de 25 mil. de ruble pentru învăţământul teologic, către anul 1814:

1. Sfântul Sinod depunea în bancă suma de 1,2 mil. de ruble pentru o perioadă de şase ani.

2. Se depozitau anual 3 mil. de ruble de la vânzarea lumânărilor.

3. Statul dona anual 1,8 mil. de ruble.

Astfel, după şase ani, suma depozitată, împreună cu procentele ce urmau să fie încasate de la acesta, for­mau un capital de 25 mil. de ruble.

În conformitate cu calculele efectuate, bugetul anual al academiei era de 55.800 de ruble, al seminarelor –în funcţie de categorie: 17.000, 14.375 sau 12.850 de ruble. Bugetul şcolilor de judeţ era stabilit, respectiv, la 1500, 1200 sau 900 de ruble, iar al şcolilor parohiale – la 550; 475 sau 400 de ruble. În 1820 aceste norme au fost majorate, favorizând astfel numai şcolile din eparhia din Sankt Petersburg. Bugetul acestor şcoli a crescut de la 923.350 de ruble până la 1.674.120 de ruble. Totodată, subsidiile statului au crescut de la 400 mii de ruble până peste un milion [14].

În 1825 funcţionau trei academii teologice, 39 de seminare, 128 de şcoli de judeţ şi 170 de şcoli parohiale [15]. Numărul elevilor a crescut de la 29 de mii în 1808 până la 45.551 în 1825, dintre care 12.149 erau bugetari. Un sfert de secol mai târziu, în 1850, statistica consemna următoarele date: 4 academii, 47 de seminare, 182 de şcoli de judeţ, 188 de şcoli parohiale. Numărul total al elevilor era de 61.395, dintre ei 19.210 erau bugetari. Proprietatea şcolilor în 1824 era apreciată la 10.463.000 ruble de argint, către 1849 aceasta atingând cifra de 15.789.200 de ruble. Procentul de la sumele depuse în bancă conform legii imperiale a crescut de la 591 mii de ruble în 1824 până la 828.500 ruble în 1849. Cheltuielile Departamentului şcolilor duhovniceşti au crescut, ajungând către anul 1849 la 1.655.980 de ruble. Întreţinerea academiilor în această perioadă a crescut de la 78 mii de ruble, la 91.600, iar a celei dela Sankt Petersburga ajuns chiar la 150 mii de ruble. În acelaşi timp, salariile profesorilor de la academii şi de la alte instituţii de învăţământ au crescut cu 80-100%, pe când dona­­ţiile statului ajungeau anual la suma de 468.225 de ruble [16].

La admiterea în academii, studenţii îşi asumau angajamentul să se hirotonească după absolvire sau să acti­veze în cadrul învăţământului teologic. În majoritatea cazurilor, absolvenţii preferau să se încadreze în învă­ţă­mânt, nu să se hirotonească, deoarece viaţa preoţimii era foarte săracă. Arhiereii parohiali însă insistau, în mod forţat, asupra profesorilor şcolilor de judeţ şi parohiale să primească hirotonia. Pentru depă­şirea acestui impas, s-a apelat la dreptul canonic, care interzicea hirotonia celor căsătoriţi cu văduve. Ca ur­mare, acest tip de căsătorii s-a răspândit atât de mult, încât în 1834 Sfântul Sinod a interzis arhiereilor epar­hiali să mai permită astfel de căsătorii; dreptul respectiv aparţinându-i doar Comisiei şcolilor teologice [17].

După cum am menţionat deja, Aleksandru I la începutul domniei era dominat de gândirea mistică, din care cauză şi reforma din 1808 purta amprenta misticismului. În acea perioadă, concepţiile mistice erau răs­pândite şi în societate, şi la palat; ele erau împărtăşite de arhimandritul Filaret Drozdov, precum şi de autorii reformei şi ai statutului şcolilor teologice, cum at fi M.Speranski şi Teofilact Rusanov. Totodată, erau şi oponenţi puternici ai acestei orientări, cum ar fi mitropoliţii Serafim de Petersburg şi Evgheni de Kiev. Pe măsura în care interesul ţarului pentru misticism slăbea, creştea influenţa oponenţilor. Ministru al învăţă­mân­tului public devine amiralul Şişkov, în locul contelui Goliţin, care era un susţinător ardent al misticismului. Pentru început, mitropoliţii Serafim şi Evgheni s-au orientat spre aspecte neesenţiale. Astfel, ei propuneau să fie anulată acordarea titlului ştiinţific în academii, ceea ce, evident, nu avea nici o legătură cu misticismul. Ce-i drept, aceste intenţii nu s-au realizat din cauza opoziţiei energice a arhimandritului Grigori Postnikov, recto­rul Academiei din Petersburg. Însă acordarea titlului de magistru în teologie absolvenţilor anului şase ai Academiei din Petersburg şi anului doi ai Academiei din Kiev s-a reţinut pentru doi ani [18]. În timpul desfă­şurării acestor evenimente, are loc şi schimbarea suveranului, perioada reformelor fiind înlocuită cu epoca lui Nikolai I (1825-1855), care a purtat o amprentă puternică a personalităţii ţarului.

Deci informaţiile analizate mai sus ne permit să concluzionăm că reforma învăţământului teologic din Imperiul Rus, de fapt, era o necesitate a timpului, care trebuia efectuată, şi care tocmai a coincis şi cu orien­tă­rile pe care le aveau Biserica, ţatul şi întreaga societate. Printre autorii acestei reforme se regă­sesc aşa nume precum M.Speranski sau Filaret Drozdov – personalităţi care au dominat timpul lor. Cu toate că reformele începute în 1808 şi continuate şi în deceniul doi al sec.XIX au avut şi unele aspecte negative, acestea totuşi au avut un impact definitiv în evoluţia ulterioară a învăţământului teologic, acesta aflându-se sub influenţa lor pe parcursul sec.XIX.

 

Referinţe:

  1. În Rusia, problema instruirii teologice a fost ridicată încă în a doua jumătate a sec.XVII când, la Sinodullocal din 1667, s-a constatat nivelul extrem de scăzut al instruirii clerului, ceea ce reprezenta un pericol iminent pentru apariţia diferitelor erezii. Cu toate acestea, unicele instituţii de instruire a feţelor bisericeşti rămâneau doar şcolile ce se deschideau pe lângă mănăstirile din Moscova, cu o activitate de scurtă durată. Abia către anii ‘80 ai sec.XVII a fost constituită şcoala sau Academia Elino-Slavă, care evident că nu putea să satisfacă toate necesităţile Bisericii Orto­doxe. Învăţământul teologic, ca şi alte domenii ale ştiinţei, a luat amploare în perioada lui Petru I, iar Regulamentul duhovnicesc a pus bazele constituirii învăţământului teologic în imperiu. Conform compartimentelor Afacerile episcopilor şi Casele de învăţătură, învăţătorii, elevii şi propovăduitorii, organizarea activităţii şi supravegherea şcolilor era asigurată de către conducătorii eparhiilor (episcopii), iar întreţinerea acestor noi instituţii de învăţământ urma să fie efectuată din impozitele pentru pâine şi pământ ale mănăstirilor. Totodată, Regulamentul stabilea şi o serie de principii cu privire la admiterea în şcoli, programa de studii, posibilităţile şi obligaţiile elevilor, profesori­lor şi ale conducătorilor şcolilor duhovniceşti.

În secolul XVIII, Sfântul Sinod şi episcopii au organizat activitatea de instruire teologică în baza aceluiaşi Regula­ment duhovnicesc. În pofida condiţiilor foarte aspre din noile unităţi instructiv-educative, conform datelor Sfântului Sinod, către anul 1727, în 21 de eparhii existau 25 de astfel de şcoli.

În timpul Anei Ioanovna, şcolilor duhovniceşti li s-a acordat o atenţie deosebită. În 1730, Sfântului Sinod i s-a cerut constituirea unor noi şcoli, în conformitate cu Regulamentul duhovnicesc, iar prin Legea din 1731 se cerea deschi­derea acestora în toate eparhiile, fiind denumite pentru prima dată seminare. În 1737 este emisă ordonanţa impe­rială prin care se cerea ca procesul instructiv să se desfăşoare nu numai în limba latină, dar şi în limba rusă.

Astfel, către 1740, în Imperiul Rus funcţionau 17 seminare, două academii, precum şi 20 de şcoli primare duhov­ni­ceşti. Numărul seminarelor a crescut până la 26 în 1760. (Cf. Знаменский П. Духовные школы Роcсии до  реформы 1808 года. – Казань: Тип. Имп. ун-та, 1881).

  1. În 1762, Ecaterina II a criticat activitatea şcolilor duhovniceşti în legătură cu problema proprietăţilor mănăstireşti. Din aceste considerente, a fost creat un comitet special ce urma să elaboreze noile reglementări privind funcţio­na­rea instituţiilor menţionate în care au intrat episcopul de Tver Gavriil Petrov, episcopul de Pskov Inokenti Neceaev şi ieromonahul Platon Levşin. Proiectul de reformă prezentat de către comisie cuprindea un spectru larg, tendinţă specifică acelei perioade, cum ar fi transformarea Academiei din Moscova în Universitate Teologică; împărţirea seminarelor în categorii: superioare şi simple, prima categorie includea seminarele dela Sankt Petersburg, Kazan, Nov­go­­rod şi Iaroslavl; crearea a câte 3-4 gimnazii teologice în fiecare eparhie şi altele. Tot aici a fost formu­lată, pentru prima dată, ideea creării şcolilor eparhiale bisericeşti, despre care am vorbit mai sus. În paralel, hatmanul Ucrainei Kiril Razumovski, a lansat un proiect care prevedea creareala Kieva unei universităţi cu patru facultăţi, dintre care una de teologie. Nici unul dintre aceste două proiecte nu a fost acceptat, în cele din urmă, de către Suverană. Totuşi, în perioada respectivă, creşte numărul seminarelor, acestea fiind deschise şila Kaluga, Poltava, Astrahan, Pereslavl, Sluţk şi Minsk.

Ecaterina II a trimis 16 elevi, dintre cei mai buni din şcolile duhovniceşti, la studii peste hotare, care însă la întoar­cere au fost angajaţi în instituţii laice. Pavel I, urmaşul marii împărătese, a acordat o atenţie deosebită instruirii şi educaţiei spirituale. În timpul domniei lui, Seminarele superioare din Sankt Petersburg şi din Kazan au fost transfor­mate în academii. De asemenea, în perioada scurtă de împărăţie a lui Pavel I, au fost deschise încă opt seminare, printre care şi un seminar special pentru pregătirea preoţilor militari. În perioada lui Pavel I, Sfântul Sinod a emis dispoziţia privind instituirea în eparhii a „şcolilor primare ruseşti” care au şi devenit prototipul şcolilor parohiale bisericeşti. (Знаменский П. Op. cit., p.117.)

  1. Cмолич И.К. История Русской Церкви (1700-1917). Том 8, ч.1. – Москва:  Издательство Спасо-Преобра­жен­с­кого Валаамского монастыря, 1996, c.420.
  2. Титлинов С.В. Духовные школы в Росии в 19 веке. Т.1-2. – Вильно: Тип. „Русский почин”, 1909,  с.27.
  3. Ibidem, p.28-30. Anastasi Bratanovski s-a născut la 16 octombrie 1761, în localitatea Barâşevka, din gubernia Poltava. După absolvirea seminarului din Poltava, predă pe parcursul a câţiva ani în alte seminare, iar din 1790 este chemat în Sankt Petersburg,la Seminarulsuperior, ca profesor de retorică. La 26 iunie 1790 se călugăreşte, iar la 8 septembrie 1792 este ridicat în rangul de arhimandrit al mănăstirii Sfintei Troiţe din Zeleneţk de lângă Sankt Petersburg. În următorul an este numit în funcţia de preot al familiei imperiale, iar după un an este desemnat membru al Academiei Ruse. Din 1795 este membru al Sfântului Sinod, iar din 1797 este numit episcop al Belorusiei. În 1803 este transfe­rat în eparhia de Moghiliov, iar din 1805, din cauza bolii, din nou este transferat, de data aceasta în episcopia de Astrahan. Moare la 9 decembrie 1806.
  4. Полное собрание законов Российской Империи. Печатано в типографии 2 отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии. Собрание 1. – СПб., 1826, том 30, №23122-23124.
  5. Speranski Mihail (1772-1839), s-a născut într-o familie săracă de preot. În 1790 aabsolvit seminarul din Vladimir şi ca cel mai bun absolvent a fost repartizat la Seminarulsuperior din Sankt Petersburg, pe care îl absolveşte doi ani mai târziu. Este lăsat în această instituţie ca profesor de matematică, fizică şi retorică, iar în 1795 este numit prefect al seminarului. Refuzând să se călugărească, în 1797 trece în serviciul statului. Datorită protecţiei obţinute, avansează pe scara ierarhică, devenind unul dintre favoriţii lui Aleksandru I. A fost unul din principalii autori ai reformelor iniţiate de către Suveran, fiind considerat, de fapt, şi părintele aparatului birocratic al Imperiului Rus. În 1812 cade în dizgraţia ţarului şi este îndepărtat. El este iniţiatorul colecţiei Полное собрание законов Росcийской Империи.
  6. În 1798, Sfântul Sinod a emis Regulamentul şcolilor duhovniceşti. Conform acestuia, instruirea teologică se efectua pe o durată de trei ani, iar cea filozofică – de doi ani. Procesul de instruire în ambele cazuri avea loc în limba latină. În afară de obiectele ce se studiau în seminare, se mai preda Istoria scurtă a Bisericii, etica şi Pascalia teologică, hermeneutica, apologetica şi dogmatica sistematică, precum şi se recomanda citirea Bibliei cu explicarea pasajelor mai complicate. Pentru activitatea practică, studenţii ţineau discursuri publice înainte de Liturghia de duminică pe temele Epistolelor Sfinţilor Apostoli. În programele pentru clasele de filozofie au fost incluse: fizica, istoria scurtă a filozofiei, logica, metafizica, etica şi istoria naturală. În conformitate cu Regulamentul, academiile erau conduse de rector, ajutat de prefecţi şi de cancelarie.

Potrivit prevederilor Regulamentului, de două ori pe an seminarele repartizau în academii câte doi dintre cei mai bine pregătiţi seminarişti. Elevii trimişi urmau să fie întreţinuţi de către seminar cu cele necesare pentru studii, cu hrană şi îmbrăcăminte. După absolvirea academiei, bursierii urmau să revină în seminarul natal pentru activitate didactică. De asemenea, arhiereii eparhiali erau obligaţi să asigure înmatricularea celor mai dotaţi elevi în academii.

  1. Доброклонский A.П. Руководство по истории Русской церкви. Том 4. – Москва, 1893, с.315.
  2. Полное собрание законов Российской Империи. Том 32. – №2568а, 27673-27676.
  3. Ibidem, том 3. – №25673.
  4. Смолич И. Оp. cit., p.423.
  5. Полное собрание законов Российской Империи. Том 30. – №23122, 23123, 23254.
  6. Ibidem.  Собрание 2. – СПб., 1827-1876. Том 1, №98, 264; Том 3, №2034.
    1. La începutul domniei ţarului Nikolai I au fost deschise şcoli pentru fiicele preoţilor, deoarece taxa de învăţământ în şcolile pentru femei era foarte mare pentru preoţime. Şcolile pentru fiicele preoţilor erau deschise în special pentru orfane. Ele erau asigurate din donaţiile eparhiilor şi către anul 1855 au fost deschise 22 de şcoli. Ca exemplu men­ţio­năm şcoala întemeiată în anul 1843 de către împărăteasa Aleksandra Fiodorovna, soţia lui Nikolai I. Instituţia era finanţată de Comitetul şcolilor duhovniceşti. Apoi s-a deschis şcoala din Soligalici (1845), din Kazan (1853) şi Irkutsk (1854). În aceste şcoli se învăţa catehismul şi istoria biblică, citirea şi scrisul, gramatica şi cântul bisericesc. (Cf. Доброклонский А.П. Op. cit., p.212).
    2. Tитлинов С.В. Op. cit., p.91-104.
    3. Смолич И. Op. cit., p.425-426. Sistemul de castă socială creat pentru cler şi imposibilitatea de a părăsi acest sistem a condus la apariţia unor noi probleme. Către sfârşitul anilor ‘40 -începutul anilor ’50, numărul absolvenţilor şcoli­lor teologice depăşea numărul locurilor vacante. Episcopul de Herson Inokenti Borisov, unul dintre cei mai culţi ierarhi ai timpului şi membru al Sfântului Sinod, a propus să se interzică admiterea în seminare a feciorilor de preoţi. Propunerea prea radicală a episcopului Inokenti a fost respinsă de către Sfântul Sinod. Mitropolitul Filaret Drozdov, la rândul său, a expus Sfântului Sinod poziţia sa separată, menţionând că din rândul preoţimii s-au format multe personalităţi de vază, ca Platon Levşin, Serafim Glagolev, Inokenti Smirnov ş.a. După părerea lui Drozdov, această interzicere ar înjumătăţi numărul persoanelor demne pentru treptele ierarhice superioare. În anul 1849, numă­rul absolvenţilor fără posturi a atins cifra de 7.478. La propunerea mitropolitului de Sankt Petersburg, Nikanor Kle­mentiev, a fost fondată o comisie specială pentru rezolvarea acestei probleme. Mai târziu, Sfântul Sinod a per­mis ieşirea tinerilor din casta duhovnicească, a eliberat preoţimea de obligaţia de a trimite copiii în şcoli teologice, iar pentru şcolile de judeţ şi parohiale s-a introdus numerus clausus (numărul limitat de elevi), despre aceasta însă vom vorbi în continuare.
    4. Рункевич С. История русской церкви в 19 веке. Том 2. – СПб.: Тип. Лопухина,1903, с.547.

Prezentat la 12.07.2010

Octavian MOŞIN

Catedra Filosofie şi Antropologie


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!