Rolul Bisericii în promovarea asistenţei sociale

Când vorbim de asitenţa socială contemporană spunem că aceasta îşi are rădăcinile în Biserică, prin care mereu a primit vlagă şi plenitudine. Un exemplu clasic este Sfântul Vasile cel Mare (330-379), vestit pentru întemeierea şi organizarea mai multor instituţii sociale, care este prezentat astfel: „Sfântul Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul, avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu blândeţe, dar nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi nici indulgenţa până la slăbiciune; într-un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea lui, a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumnezeu”.[1]

Lucrarea caritativă a marelui Vasile a fost continuată în Biserică. În secolele ce au urmat Biserica era unica instituţie ce avea în grija ei toate formele de asistenţă socială. Mai întâi, ele au fost întrerupte de revoluţia franceză, când averile Bisericii au fost confiscate, întrerupându-se astfel continuitatea acţiunilor filantropice. Apoi, odată cu secularizărea urmează laicizarea instituţiilor statului, iar regimul ateu din sec. XX interzice Bisericii desfăşurarea acestei activităţi.

Însă separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă. Deşi statul reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai departe dominată de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit. ”[2]

Astăzi prin Asistenţă Socială se înţelege un asamblu de instituţii, programe, activităţi profesionalizate şi servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor, cu probleme speciale, aflate în dificultate, care din diverse motive nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii, un mod normal, decent de viaţă. În acest context asistenţa socială oferă sprijin pentru satisfacerea nevoilor umane, creşterea demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a persoanelor asistate.

Biserica, deşi a rămas în acţiune doar cu latura sa duhovnicească, încearcă să o revigoreze pe cea a asistenţei sociale. Or, categoriile de beneficiari ai asistenţei sociale sunt şi ai Bisericii: familiile sărace, minorii delincvenţi, cuplurile dezorganizate, şomerii, tinerii neintegraţi, persoanele dependente de alcool, droguri şi de alte vicii, cei cu deficienţe de sănătate, copii abandonaţi, vagabonzii, batrânii neajutoraţi etc.

Principiul creştin este dragostea, care este trăită ca jertfă pentru Dumnezeu şi cei din jur. Numai un creştin îmbisericit, trăitor conform moralei divine, poate deveni un autentic asistent social. Numai prin prisma valorilor creştine omul face totul din dragoste faţă de aproapele. Iar credinţa în Dumnezeu se manifestă prin grija şi atitudinea faţă de cei din jur: „Iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi” (Galateni 5, 14), căci nimeni nu poate să-l iubească pe Dumnezeu înainte de a-şi iubi aproapele: ”Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire… Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan 4, 7-8, 20-21).

Trebuie să recunoaştem că la etapa actuală asitenţa socială este una dintre premizele ce asigură bunul mers al societăţii democratice, deoarece reprezintă un model specific de protejare socială a oamenilor şi drepturilor lor. „Însă asistenţa socială realizată fără un sentiment de compasiune şi dragoste faţă de aproapele este seacă în esenţă. De aceea, trebuie să existe o strânsă colaborare între specialiştii de profil şi Biserică, pentru ca terapia socială, fiind înduhovnicită, să aibă cele mai bune efecte” [3]

Urmează o nouă etapă: să creştem şi să educăm o generaţie nouă de asistenţi sociali, cu valori şi verticalitate creştine, pentru care acest domeniu ar fi nu atât o sursă de existenţă, cât o chemare firească a sufletului de a iubi jertfelnic: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii (apropiaţii, semenii) săi.” (Ioan 15, 13).

Bibliografia selectivă:

[1] [1] P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1986, pag. 29.

[2]  Vulcănescu M. Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie. Ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pag. 344

[3] Prot. Moşin O., Ciurac A., Implicarea Bisericii Ortodoxe în depăşirea problemelor sociale (ghid de aplicare practică pentru slujitori şi teologi), Tipogr. „Sibis-Grafica” SRL, Chişinău, 2009, pag. 6.

Preot Octavian MOŞIN, masterand, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, USM

Recomandat

Aliona ONOFREI, dr., conf. univ., cond. ştiinţific


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!