“Pace vouă!” (Ioan 20, 21)

Când eram mic nu înţelegeam de ce se acordă atâta atenţie păcii. De ce se comemorează războaiele, la ce bun atâtea povestiri prin cărţi, filme etc.

Îmi amintesc de bunelul meu, care a fost veteran de război. Am fost primul şi cel mai iubit nepot. Mă purta oriunde cu el şi adesea îmi vorbea despre război. Astfel, mi-a lăsat drept moştenire tot ce a avut mai scump – medaliile.

Era o mândrie să ai rude-eroi în viaţă. Mai toate invenţiile mele din copilărie erau legate de luptele bunelului. Atât de gogonat minciuneam, încât le povesteam prietenilor cu lux de amănunte cum erau învinşi adversarii. Le mai spuneam că podul casei în care locuieşte bunelul este plin de muniţii şi că are documente secrete. Şi mulţi mă credeau, chiar şi dintre maturi.

Momentul culminant a fost când l-am invitat la o lecţie de dirigenţie, în preajma zilei de 9 mai. Atunci parcă s-au împlinit poveştile şi colegii au început să mă ia mai în serios. A fost o lecţie de suflet, încât toţi ascultam cu gura deschisă ce ne spune veteranul de război. Dânsul ştia să povestească şi să convingă oamenii.

Bunelul Nicolae a activat toată viaţa în poliţie, mai întâi în cea criminală, apoi în calitate de inspector. Îl cunoşteau câteva raioane. Era foarte conştiincios, principial şi devotat până în măduvă cauzei sovietice. Multă vreme, chiar după ce s-a pensionat şi creştea animale, lumea vorbea despre severitatea şi disciplina pe când activa acesta.

Aveam impresia că războaiele s-au sfârşit odată cu cele două mondiale, că luptele au rămas în istorie. Însă de curând am început să aflu şi de cel din Afganistan, de catastrofa de la Cernobâl, iar mai târziu chiar să-l petrec la luptă pe tata în calitate de voluntar la conflictul de pe Nistru.

Abia atunci am început să preţuiesc pacea.

A trebuit să ajung la facultate ca să înţeleg că cea mai scumpă este pacea sufletească, că trebuie să luptăm pentru dezrădăcinarea urii, pentru luminarea cugetelor… Astfel, am pornit la luptă pentru dreptate, pentru Hristos!

Şi cu cine trebuia să mă războiesc? Sigur cu bunelul-ateu, care n-a acceptat să fie cununat, să meargă la biserică, să-şi pună crucea la piept… Mare a fost bătălia! După câteva discuţii cu bătrânul acesta mi-a reproşat, zicându-mi să merg pe drumul meu, pentru că dânsul îşi are calea sa.

În curând a căzut la pat. Şi iată chita mea. Veneam şi îl „catehizam”, arzându-i o parte din literatura marxist-leninistă la care ţinea mult. Nu mai putea vorbi, dar o lacrimă a vărsat. Parcă am citit în ochii lui cuvintele ”Octuşa (căci aşa mă dezmierda), nu ai dragoste!”

De această faptă regret cel mai mult, înţelegând că trebuie să respecţi şi să iubeşti omul indiferent care-i este crezul vieţii. Acum îmi rămâne doar să mă rog pentru el şi să cer mila Domnului. Cu atât mai mult că, mai târziu, bunica îmi mărturisea că aşa au fost vremurile şi nu i-a fost posibilă apropierea de Biserică, dar bunelul a emanat o credinţă interioară şi a iubit oamenii.

Credinţa nu se bagă pe gât, nu se impune, ar trebui să izvorască dintr-o legătură sinceră şi conştientă a fiecăruia cu Cel de Sus.

Să râvnim pacea, care vine de la Dumnezeu!

 Preot Octavian MOŞIN

Material publicat în ziarul „Literatura și Arta”


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!