De ce nu avem copii?

Această întrebare m-a frământat ani buni. Abia după 13 ani de căsnicie ne-a trimis Domnul un băiețel.

În această perioadă am fost încercat de atâtea gânduri, am fost sfătuit de atâta lume. Unii îmi recomandau să apelez la metodele medicale ultramoderne, mai ales că unchiul meu, Veaceslav Moşin, e specialist cunoscut în ginecologia reproductivă. Alții spuneau că e bine să înfiez, dar s-au găsit și dintre cei care ne-au încurajat să trăim „pentru noi”.

Câtă lume, atâtea teorii de viață!

În primii ani de căsnicie nu ne deranja oarecum acest subiect, ziceam: „Când va da Domnul!”. A mai trecut ceva vreme și am observat că viața e tristă fără de copii. Vedeam cum suferă soția. Atunci mi-am dat seama că femeile își doresc mult mai mult copii decât bărbații, care sunt preocupați de alte griji și interese.

Am început să vreau și eu. Au trecut mai bine de zece ani până să înțeleg că multe nu le pot și nu am râvnă de a le face tocmai din cauza că nu am copii. Eram atât de neîndemânatic cu cei mici, nu știam ce să-i sfătuiesc pe oamenii care își cresc copilașii, nu-i înțelegeam pe cei cu mulți copii… Acestea și multe altele îmi scăpau, erau niște lacune.

Mă întrebam deseori: „Cum pot să călăuzesc atâtea familii, înainte de a călăuzi propria familie?” Or, eu, dintotdeauna, familia am văzut-o formată din părinți și copii. Mereu îmi aminteam de cuvintele rostite în cadrul Cununiei: „Și dă robilor Tăi viață pașnică, lungime de zile, minte întreagă, dragostea unuia către altul întru legătura păcii, seminție cu viață îndelungată, dar de prunci, cununa cea neveștejită a măririi…”

De fiecare dată când săvârșeam această slujbă, mă zgâriau frazele respective și tot Îl întrebam pe Dumnezeu: „De ce nu avem copii?” Și numai când am scos această problemă din cap, când ambii ne-am liniștit și am zis: „Fie voia Ta, Doamne!”, a venit și rezolvarea problemei.

Acum trei ani, în preajma postului Nașterii Domnului, mi-a venit un gând bun, să săvârșesc patruzeci de zile la rând Sf. Liturghie. Încă nu știam ce avea să se întâmple, dar îmi doream mult la Crăciun să intre un copilaș în casa noastră. Ba făceam și glume pe seama soției că la o sărbătoare îi voi cumpăra un băiețel.

Greu au mers slujbele, pe la jumătate de post credeam că renunț, nu mai puteam, fiind atacat şi de o viroză. Însă Domnul m-a ajutat și am scos-o la capăt.

Spre sfârșit de post iată că s-a produs minunea. Niște enoriași, care de ani buni au în grijă un centru de plasament, mă întreabă dacă ar fi posibil să fie botezați câţiva copii plasați de curând. Zis și făcut! În câteva zile am oficiat slujba Botezului pentru cinci copilași aduși în fața altarului.

Imediat după slujbă ne-am pus întrebarea: „Luăm pe cineva dintre aceștia?” Soția mi-a mărturisit că i-a plăcut băiatul ce se numea Avram, eu i-am spus că mi-a plăcut Sabina. Aveau câte 4 anișori.

A doua zi am fost rugați să mergem la centru, să serbăm matineul, care prin instituții se face ceva mai devreme. Soția a fost în rol de Moș Crăciun. În timpul matineului Avram tot îi spunea: „Moș Crăciun, vreau să mă iei la părinții mei!”

Atunci am decis că luăm doi copii, voiam chiar trei.

Așa s-a întâmplat că la Naștere au intrat în casa noastră acești doi copilași.

Ne gândeam cum va fi, cine vom fi pentru ei… Dar, când au intrat în casă, ei înșiși ne-au zis mama și tata.

A trecut un an până când au intrat și în sufletul nostru, până când am simțit că sunt ai noștri. De atunci avem impresia că mereu au fost cu noi.

Peste un timp, când eram într-o nouă vizită la acelaşi centru, o fetiță pe nume Măriuța s-a încleștat de haina mea și mi-a zis: „Tu ești tata, ia-mă cu tine!” I-am spus soției. Ne-am întristat când am aflat că de câteva săptămâni fetița deja era vizitată de o tânără familie. Însă a doua zi am aflat de marea minune – soția era însărcinată!

Într-adevăr s-a produs o minune, în care nu eram în stare să credem. După atâția ani ne-a binecuvântat Cel de Sus cu un băiețel.

Abia după nașterea copilului am început să analizez acest fenomen al infertilității, să simt cât de tristă a fost viața fără de copii, au început să se trezească niște sentimente aparte… să simt că sunt împlinit ca tată.

Mi-am schimbat atitudinea față de persoanele cu copii, dar am înțeles și cât de mult suferă cei ce nu i-au dobândit.

Îmi venea să strig în gura mare: „Oameni buni, înfiați copii! Apoi vi se vor naște!”

Însă lucrurile nu stau tocmai așa cum vrei. Am întâlnit familii care ani întregi merg din doctor în doctor, din mănăstire în mănăstrire și tot singuri își duc traiul.

Am aflat că mai bine de 20 la sută din familii sunt infertile, că nici la jumătate din ele medicina nu le poate ajuta, iar dacă le ajută nu tocmai prin metode binecuvântate de Biserică.

Pentru că înfierea celor doi copii, apoi naşterea cu întârziere a băiatului au fost mediatizate, ne-am pomenit cu felicitări, dar și cu foarte mulţi doritori de a le ajuta să-şi rezolve problema infertilităţii.

De atunci săptămânal ne abordează câte o familie, chiar dintre slujitori, care se interesează pe ce cale am mers.

Cred că cea mai sigură a fost calea așteptării, a răbdării, a nădejdii că Dumnezeu ne va milui. Apoi e nevoie de multă încredere și decizie din partea ambilor soți.

Nu toate familiile sunt gata să înfieze un copil străin. Chiar cei ce merg pe această cale pun atâtea întrebări: cine sunt părinții, copilul este sănătos, din ce localitate se trage, cine îi sunt rudele… Am avut ocazia să discut cu multe cupluri şi să constat cu regret că majoritatea rămân a fi egoiste și utopice în ale lor, încât vor, bunăoară, fetiță blondă cu ochi albaștri de până la un an.

Toți caută păpuși Barby, dar nu se uită mai întâi în oglindă și nu conștientizează că frumuseațea omului vine din interior.

Cei care rămân la astfel de parametri și nu renunță la mofturile lor sunt în așteptare și 2, și 3 ani… De unde să iei astfel de copii? Alții se smeresc și-i învrednicește Domnul cu un copil tocmai potrivit.

Am cunoscut şi părinți care, după câteva luni, au renunțat la copilaș. Câtă jale, ce traumă e să fii abandonat a doua oară! Orice scuze ar invoca nerealizaţii părinţi, copilul nu e o jucărie!

În ultimii 3 ani am purtat discuții și am spovedit peste 100 de cupluri infertile. Multe, puține, nu știu. Una pot spune, pentru marea majoritate din ele cauza este păcatul! Circa 75 din femei au avut avorturi, altele s-au născut cu malformații genitale, cu utere infantile, ceea ce presupune că tot e în urma unor păcate moștenite, altele în urma preparatelor hormonale, altele după infecții sexual transmisibile. Și doar câteva, numărate pe deget, sunt sănătoase, dar…

Probleme pot fi și de ordin psihologic. Oamenii sunt stresaţi, lipsiţi de dragoste și afecțiune, derutaţi, departe unul de altul.

Și dacă unii încep viața intimă prematur, săvârșind cele mai grave fărădelegi, alții se protejează până la vârsta când nu mai sunt apți de a zămisli un copil. Medicina ne spune că vârsta optimă de a naște un copil este între 20 și 24 de ani, pe când alți abia la 30 se căsătoresc.

Atât de slabiți suntem încât circa 80 la sută din sarcini se pierd din primele zile, iar cuplurile nici nu bănuiesc de ele.

Și modul de viață al tinerilor lasă mult de dorit. Câți fac abuz de alcool, apoi tutun și atâtea chimicate consumate.

Apare fireasca întrebare: „De unde copii?”

Să deschidem ochii, să privim spre Cer, să dobândim mai multă Lumină și să luăm aminte.

Păcatul niciodată nu a adus bucurii. Viața dezordonată aduce scârbe, necazuri, tristețe… singurătate.

Să lucrăm virtutea, care aduce roade și bucurii!

Preot Octavian MOŞIN

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!