ASPECTE ALE SECTARISMULUI RUS ÎN SECOLUL AL XIX-lea

Church and sects has always been a painful chapter in the contemporary period of the Russian Orthodoxy, which for centuries has been banned in Russia. From the nineteenth century it received regulation and support from the state. Thus, the missionary work of the Russian Orthodox Church began, which arose not only the missionary’s, but studies and martyrs for truth.

New religious trends emerged, which weakened and destroyed the Church. The lay interests of the state and the coldness of some social groups toward church were felt as well.

Esenţa sectelor va fi mai lesne de înţeles dacă se urmăreşte procesul formării lor, având în vedere dezvoltarea lor internă, precum şi influenţele externe, în special activitatea sectelor protestante.

Sectarismul rus de la sfârşitul sec.XVIII avea o legătură strânsă cu păturile sociale care împărtăşeau viziuni radicale şi utopice. Guvernul nu avea destule informaţii şi o imagine clară asupra învăţăturii sociale a sectan­ţilor şi totuşi, pe timpul lui Nikolai I, au apărut mai multe suspiciuni asupra atitudinii ostile a sectanţilor faţă de stat şi, din teamă de revolte, s-a aplicat o politică represivă faţă de secte.

Odată cu recunoaşterea existenţei sectelor, Biserica Ortodoxă Rusă a avut de suferit, deoarece nu erau pregătiţi suficienţi misionari pentru combaterea lor. Încetineala şi lipsa de iniţiativă a Sfântului Sinod au condus la întârzierea unor reacţii adecvate din partea Bisericii. Ele erau întreprinse, de regulă, din iniţiativa statului, ceea ce transforma Biserica într-un organ executiv al administraţiei de stat. În anii ’60 ai sec.XIX, societatea a criticat aspru misiunea creştinilor printre sectanţi şi s-a ajuns chiar până la negarea dreptului Bisericii la misionarism. În acelaşi timp însă, măsurile guvernamentale împotriva sectelor au fost sporadice şi nu au fost prezentate în Codurile de legi, spre deosebire de acţiunile împotriva schismaticilor.

Secta hlâştilor a apărut odată cu schisma, sau poate mai devreme, pe la mijlocul sec.XVII. În anii ’70 ai sec.XIX, etnograful E.V. Barsov a emis o ipoteză conform căreia învăţătura hlâştilor, în special cea despre călătoria sufletelor, a păstrat unele idei ale concepţiilor păgâne. A.N. Veselovski, dimpotrivă, a văzut în dua­lis­mul hlâştilor şi în ascetismul lor pronunţat influenţa bogomililor [1], iar Biserica împărtăşea această concepţie. N.I. Ivanovski scria: „Firul istoric al originii hlâştilor a fost pierdut. După caracterul lor, evident că această concepţie religioasă s-a format sub influenţa ideilor păgâne ale Răsăritului – India, Persia şi ereziile din vechime ale Bisericii Creştine: ale gnosticilor sirieni, iar mai târziu ale bogomililor. Pe ce căi aceste idei au fost aduse în Rusia, pe unde s-au ascuns până au ieşit brusc la iveală, nu se cunoaşte” [2]. K.K. Grass, în lucrarea sa fundamentală despre sectele ruseşti, încearcă să formeze o imagine mai diferenţiată. El menţionează despre „caracterul gnostic” al hlâştilor, care de fapt este „ultima ramură extatico-ascetică a gnosti­cismului vechi creştin”. Grass neagă posibilitatea înrudirii hlâştilor cu bogomilii: „Nici să nu ne gândim la bogomili… mai degrabă, poate la messalieni, sau euhiţi… Ipoteza noastră se reduce la faptul că această sectă a apărut în Rusia odată cu creştinismul, sau puţin mai târziu. Din cauza numărului mic de comunităţi şi măsurilor disciplinare stricte şi consecvente, a reuşit să se ascundă de Biserică şi guvern atât de bine, încât despre ea nu există vreo scriere nici în actele oficiale, nici în literatura laică. Numai atunci când a început disputa bisericească internă despre cărţile de rit vechi şi noi, hlâştii s-au încumetat… să iasă din conspiraţie… în mod deschis cu propaganda lor” [3]. Putem accepta legătura sectei hlâştilor cu schisma, cu toate că problema originii acestei secte nu este soluţionată până în prezent.

Spre deosebire de schismatici, hlâştii se ascundeau şi doar în aparenţă declarau apartenenţa lor la Bisericaoficială. Tradiţia spune că secta a fost întemeiată de un ţăran din gubernia Vladimir, Danila Filipov, în anul 1645. El s-a numit „Domnul Savaof” şi a alcătuit 12 porunci, care au fost păstrate cu grijă de adepţi şi transmise din generaţie în generaţie. Prima poruncă spunea: „Eu sunt dumnezeul prezis de prooroci, am pogorât pe pământ pentru a salva omenirea, nu căutaţi alt Dumnezeu”. O astfel de autodivinizare este caracteristică tuturor sectelor „evanghelice”. Porunca a 12-a spune „Credeţi în Duhul Sfânt”. În baza ei, mai târziu, s-a întemeiat învăţătura hlâştilor despre „purcederea Duhului Sfânt” la chemarea lor. Prescripţiile stricte din celelalte porunci au dus mai târziu la o moralitate exagerată, nefirească: reţinerea de la alcool şi relaţii sexuale („holtei, nu vă căsătoriţi, cei căsătoriţi să trăiţi cu soţiile ca şi cu surorile voastre”), interzicerea certurilor, blestemelor, furturilor şi a distracţiilor publice. Poruncile trebuiau să rămână ascunse. Tradiţia spune despre înălţarea la cer a întemeietorului sectei la 1 ianuarie 1700, fapt ce a permis sectei să accepte reforma calenda­ristică a lui Petru I. Legenda relatează şi despre fiul spiritual al lui Filipov, ţăranul I.T. Suslov, care se considera Hristos. Unii contemporani scriu despre moartea martirică a lui Suslov, care ar fi fost torturat şi răstignit de autorităţi; alţii – despre moartea lui firească în 1716 [4].

La începutul domniei lui Aleksandru I, secta hlâştilor a cunoscut o dezvoltare rapidă. Misticismul a fost favora­bil pentru apariţia învăţăturilor false. Cercurile camerierului E.Elenski şi E.E. Tatarinova, cu proiectul „cancelariei divine”, nu erau departe de concepţiile hlâştilor. O influenţă evidentă a hlâştilor a fost sesizată la adunările de pe moşia polcovnicului Duboviţki (gubernia Oriol), în 1850-1852, la care au participat curtenii cu ţăranii lor iobagi. Ancheta asupra acestui caz s-a finalizat cu exilul participanţilor în diferite mănăstiri. Adunări similare se desfăşuraula Petersburgîn casa înaltului demnitar de stat Hanâkov, la care participau aristocraţi, generali şi ofiţeri ai gardei imperiale. Hlâştii au devenit foarte populari printre păturile de jos ale societăţii ruse. În gubernia Tambov, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, predicatori cunoscuţi ai hlâşti­lor au fost Avakum Kopâlov şi fiul său spiritual Porfiri Katasonov, în regiunea Novgorod – V.Radeev. Exilul lui Katasonov în Caucaz i-a permis să predice învăţătura hlâştilor şi în această regiune, până la moartea sa în 1870. Spre sfârşitul sec. XIX, secta se răspândise în regiunile Don, Kuban, Stavropol şi Ekaterinoslav [5].

Învăţătura primară a hlâştilor a fost modificată considerabil de novohlâşti, sectă înfiinţată de E.Kojin în regiunea Kuban. După concepţia acestuia, Dumnezeu este o putere impersonală, care s-a manifestat aevea doar în facerea lumii, iar întruparea lui Hristos nu mai are loc. Secta lui Kojin a aprofundat învăţătura despre întruparea sufletelor, care îndemna fiecare credincios să-şi pregătească „locaşul” liniştit pentru următoarea întrupare, prin convertirea „necredincioşilor” la secta lor. Eshatologia era inutilă: Kojin învăţa despre schim­barea materiei dintr-o formă în alta [6].

La sfârşitul sec.XIX, un oarecare Lubkov a înfiinţat secta lubkovţilor, numită şi „noul Israel”. După 1905, ei s-au adunat într-un congres general rus şi au reuşit să editeze o descriere scurtă a învăţăturii lor. Atunci când secta hlâştilor a fost interzisă, lubkovţii au obţinut legalizarea lor, ca ramură a „creştinismului spiritual cu o nuanţă jidovească pronunţată” [7].

Asemănătoare cu a hlâştilor era şi secta ioaniţilor, formată din admiratorii protoiereului Ioan Serghiev din Kronstadt, aflat în comuniune cu Biserica. Sectanţii îl considerau pe Ioan de Kronstadt – întruchiparea lui Hristos, iar întruchiparea lui antihrist era considerat contele L.N. Tolstoi. Ioaniţii propovăduiau distrugerea trupului, abţinerea de la consumul de carne, negau căsătoria; serviciile divine la ei erau săvârşite de „apostoli”. Misionarii ortodocşi erau convinşi că secta practica ritualurile extatice în spiritul hlâştilor [8].

De la hlâşti au provenit serafimovţii, sectă înfiinţată în anii ’70 ai sec.XIX de ieromonahul Serafim din mănăstirea Nikandru, gubernia Pskov. El predica sfârşitul apropiat al lumii, ascetismul şi rugăciunea, se auto­declara întruchiparea prorocului Ilie. Sectanţii se adunau noaptea, se rugau şi se împărtăşeau, dar frecventau şi serviciile divine ale Bisericii. După exilarea lui Serafim în mănăstirea Soloneţ, secta a degenerat rapid sub conducerea fostei călugăriţe Elena Petrova – „Elenuşka”, care se numea „mireasa lui Hristos” şi cerea ca toţi să i se închine [9].

Scopiţii s-au constituit ca sectă la sfârşitul sec.XVIII, în Rusia şi Letonia. Învăţătura lor s-a răspândit pe o arie destul de largă în secolul următor, când secta a devenit foarte puternică, mai ales din punct de vedere financiar, fiind interzisă în perioada de început a bolşevismului. Studierea învăţăturii şi obiceiurilor scopiţilor a fost posibilă abia în anii 70-80 ai sec. XIX, în baza materialelor anchetelor penale. Preotul A.Rojdestvenski considera demonstrată legătura dintre hlâşti şi scopiţi. „Apariţia şi răspândirea scopiţilor a fost influenţată de dezvoltarea sectei hlâştilor. Întemeietorul sectei scopiţilor se afla în mişcarea hlâştilor, primele predici despre scopiţi el le-a ţinut în comunităţile hlâştilor, printre care şi-a câştigat şi adepţi. Până azi, scopiţii îşi recrutează membrii dintre hlâşti. Astăzi, ca şi mai înainte, hlâştii participă la adunările scopiţilor. Cultul hlâştilor şi al scopiţilor, în linii generale, este asemănător: se cântă, se spun prorociri, se fac sărituri. Deosebirea dintre aceştia consta că la sfărşitul serviciului religios hlâştii se dedau unui dezmăţ general” [10]. Secta scopiţilor a apărut ca o reacţie la această formă de extaz, căutând o nouă rezolvare a problemei sexualităţii, în timp ce majoritatea sectelor era preocupată de problema respectivă.

Secta şi-a început activitatea cu propaganda căsătoriei drept una a „botezului prin foc” care deschidea ca­lea spre mântuire. Guvernul s-a interesat de această sectă, când în gubernia Oriol s-au descoperit multe cazuri de castrare. În1772, aavut loc un proces tulburător, în urma căruia 246 de adepţi ai sectei au fost judecaţi pentru erezie. În cadrul anchetei a apărut şi numele conducătorului scopiţilor – Kondratie Selivanov, declarat de Akulina Ivanovna, noua „maică a domnului”, drept „Hristos”, „fiul său, conceput de la duhul sfânt”. Seliva­nov, care demasca desfrâul hlâştilor, a găsit susţinere şi înţelegere în gubernia Tula, unde cel mai entuziasmat adept al său a fost ţăranul Aleksandru Şilov. În 1772, Şilov a fost arestat şi exilat în Riga la muncă silnică (zidirea fortăreţelor). El a convins câţiva soldaţi să se castreze, astfel a fost trimis în Dvinsk, apoi în Shlissen­burg, unde a murit în 1800. În 1775, Selivanov a fost arestat şi exilat în Nercinsk. Nu se ştie din ce cauză, însă el a rămas în Irkutsk până în 1796, unde a predicat învăţătura sa. Abia în 1797 el a venitla Sankt Peters­burg [11]. Legenda despre viaţa lui Selivanov relatează întâlnirea lui cu împăratul Pavel I, căruia i-a prezis o domnie scurtă. Pavel a ordonat ca Selivanov să fie internat în secţia de boli mintale a spitalului Obuhov, de unde a fost externat peste 3 luni. Apoi a locuit în libertatela  Sankt Petersburg, propovăduind învăţătura scopiţilor. Aspiraţiile mistice ale lui Aleksandru I şi ale curţii imperiale au favorizat predica lui Selivanov. Există chiar mărturii despre vizita ţaruluila Selivanov, în 1805, înaintea luptei dela Austerlitz. Selivanova rămas liber, până s-a observat că unii soldaţi ai gărzii imperiale erau adepţii învăţăturii scopiţilor. După ce s-a răspândit zvonul că contesa ar fi intrat în secta respectivă ca aşa-numita „maica domnului”, în 1820, Selivanov a fost închis într-o mănăstire, unde a rămas până la moartea sa, în 1832 [12].

Secta scopiţilor şi-a continuat existenţa şi în timpul ţarului Nikolai I. Când erau descoperiţi, membrii sectei erau exilaţi în mănăstirea Soloveţk. După 1864 au fost intentate multe procese penale împotriva scopiţilor (1872, 1876), mai amplu fiind cel din 1886, când în faţa judecăţii au fost chemaţi 136 de adepţi din regiunea Tavria. Toate procesele s-au încheiat cu exilarea acuzaţilor la muncă silnică. Abia la începutul secolului XX, când s-au răspândit alte secte spiritualiste, secta scopiţilor practic a dispărut [13].

Sectele spiritualiste din Rusia parţial se aflau sub influenţa protestantismului, de unde şi-au însuşit parti­cularităţile raţionaliste, mistice şi critice liberale. Apariţia lor a fost rezultatul firesc al apropierii Rusiei de Apus şi a contactelor cu gândirea europeană. Sectele spiritualiste negau autoritatea Bisericii Ortodoxe şi cultul ei, căutând adevărul în tratarea individuală a Sfintei Scripturi în sens raţionalist sau spiritualist. Unele secte au fost nişte diviziuni ale sectelor protestante propriu-zise. Învăţătura lor deseori coincidea cu aspiraţiile social-critice şi social-etice care erau prezente în toate păturile sociale ale Rusiei. Formarea sectelor nu a fost doar rezultatul atitudinii critice faţă de Biserică, dar şi consecinţa căutării adevărului social, excepţie fiind doar hlâştii [14].

Prima sectă spiritualistă a fost cea a duhoborilor [15], care a apărut în a doua jumătate a sec.XVIII, în regiunea Ekaterinoslav. Secta a fost numită astfel de către episcopul de Ekaterinoslav Ambrosi Serebreanikov (1786-1792), care a perceput învăţătura lor ca o luptă împotriva Sfântului Duh. În popor erau numiţi iconoclaşti, deoarece ei nu cinsteau icoanele. Întemeietorul sectei este considerat Siluan Kolesnikov din satul Nikolskoe (gubernia Ekaterinoslav), un cunoscător al Bibliei şi, probabil, al literaturii mistice. În 1791, guvernatorul a primit „Mărturisirea de credinţă a duhoborilor”, care conţinea şi o motivaţie interesantă despre apariţia sectei: „Noi ne-am născut, şi asupra noastră s-au săvârşit riturile creştine fără acordul nostru, după cum se săvârşesc şi asupra copiilor noştri. Noi am crescut, ne-am maturizat, unii din noi au îmbătrânit, toată viaţa am umblat la biserică, şi ca rezultat ce avem? La drept vorbind, noi ne plictiseam când stăteam în biserică, fără să înţelegem cât de puţin textul greoi al cărţilor, care se zice prea tare şi prea repede. În felul acesta, milioane de suflete se întorc de la Dumnezeu. De la statul în biserică, sufletul nostru nu ajungea nicidecum la cunoaşterea de sine, a lui Dumnezeu şi a voii Sale sfinte. Astfel trăiam în orbire, din care nu am ieşit nici până acum; fără pocăinţă, ca şi mulţi dintre copiii acestei lumi, suntem în mreaja răului” [16]. Învăţătura lui Siluan Kolesnikov (numit în „Mărturisire” Stepan) e destul de inconsecventă şi neclară. Din „Catehism” şi „Cartea de viaţă a duhoborilor” putem desprinde următoarele teze ale acestei învăţături: „Este un singur Dumnezeu, făcătorul lumii, mântuitorul oamenilor, care pedepseşte pe păcătoşi şi fericeşte pe cei drepţi. În lume El se manifestă ca lumină, Fiul Său ca viaţă şi energie, Duhul ca pace. În om, Treimea se manifestă altfel: Tatăl ca memorie, Fiul ca raţiune, Duhul ca voinţă. În Vechiul Testament Fiul este înţelepciunea Domnului din persoanele prorocilor, de exemplu, a lui Avraam. Sufletul a existat înainte de facerea lumii, atunci suferind prima cădere în păcat, când a apărut în chip de om. Căderea lui Adam a fost a doua, şi de atunci căderea continuă, dacă omul, în lume, nu-l caută pe Dumnezeu; mântuirea vine prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa curată. Există doar învierea sufletului, nu şi a trupului, prin care păcătoşii îşi pierd viaţa veşnică. Biserica, cultul, tainele şi ierarhia sunt inutile, adevărata biserică este constituită din aleşi, fără deosebire de confesiune. Cele mai importante pentru oameni sunt: pocăinţa, îndreptarea lăuntrică, dragostea faţă de aproape, postul şi perfecţiunea morală. Kolesnikov învaţă că Domnul nostru este Tatăl întruchipat în Fiu, din dragostea Sa pentru oameni, cere şi doreşte ca şi noi să ne dezicem de şarpele care a ispitit-o pe Eva, de reaua voinţă a trupului nostru, astfel să-I oferim cale liberă către sufletul nostru, pentru ca El să transforme trupul şi sufletul nostru în chipul asemănător cu fiinţa sa” [17].

La începutul sec.XIX, duhoborii puteau fi întâlniţi în regiunile Ekaterinoslav, Tambov, Saratov, Harkov, Astrahan, Penza, Voronej, Don, Riga şi Siberia de Apus. Aleksandru I a atenuat persecuţia lor şi în 1804 aporuncit ca duhoborii să fie concentraţi în grupuri în gubernia Tavria [18]. La porunca lui Nikolai I, în 1836-1839 s-a efectuat cercetarea sectei şi în 1842 ea a fost calificată drept una dăunătoare [19]. În 1841 aînceput strămutarea duhoborilor în Caucazul de Nord, unde s-au evidenţiat în funcţie de învăţători ai sectei Petru şi Lukeria Kalmâkov, iar mai târziu – Petru Verighin. Verighin a încercat să implementeze o reformă a sectei sub influenţa ideilor lui L.N. Tolstoi. Din Siberia, unde era exilat, el a trimis în 1896 planul reformei şi a pro­pus ca secta să fie numită „comunitatea creştină a frăţiei medievale”: „Noi îi considerăm pe toţi oamenii fraţii noştri”. Din cauza persecu­ţii­lor, duhoborii au început să emigreze în Canada, unde plecase şi Verighin. Dar şi acolo nu şi-au găsit linişte din cauza conflictelor permanente cu autorităţile, care considerau învăţătura lui Tolstoi iraţională şi dăunătoare. După manifestul din 1905 asupra libertăţii conştiinţei, condiţiile de trai ale duhobo­rilor s-au îmbunătăţit, dar secta a început să se desfiinţeze rapid din cauza scepticismului şi dezamăgirilor. Printre sectanţi s-au găsit persoane, care după spusele lui Bonci-Bruevici: „trecând prin toate încercările vieţii duhoborilor, cunoscând îndeaproape istoria, obiceiurile, morala şi învăţătura lor, au supus unei critici aspre toată teoria duhobo­rilor. Au ajuns la concluzia că trebuie să rupă legătura cu sectarismul în general şi, eliberându-se de tâlcuirea falsă a ideologiei creştine, au trăit viaţa obişnuită a ţăranilor fermieri, mai mult sau mai puţin cărturari şi atinşi de scepticism” [20].

Secta molocanilor s-a separat de duhobori sub influenţa ginerelui lui Pobirihin – Simeon Uklein, care l-a învinuit pe socrul său de diminuarea influenţei Bibliei ca izvor de credinţă şi a plecat în regiunea Tambov, unde şi a propovăduit învăţătura. Secta s-a răspândit în regiunile Voronej, Saratov, Eкaterinoslav, Arhanghelsk, Don şi Caucazul de Nord. În timpul lui Pavel I, molocanii erau persecutaţi, dar pe timpul lui Aleksandru I persecuţiile au slăbit şi către anii ’30 ai sec.XIX, numărul molocanilor a crescut. În 1839, episcopul Arseni Moskvin a înaintat Sfântului Sinod raportul „Despre molocani şi alte secte din gubernia Tambov”. În 1842, secta a fost calificată drept una dăunătoare, însă ca şi în alte cazuri, persecuţiile din partea statului au dus la răspândirea sectei [21].

Baza învăţământului molocanilor era Biblia explicată personal. Conform concepţiei molocanilor, Biserica întemeiată de Hristos a existat doar până în perioada Sinoadelor Ecumenice, care au falsificat învăţătura biblică. Molocanii doreau restabilirea adevăratei Biserici, bazată doar pe Sfânta Scriptură. Molocanii aveau învăţătura proprie despre taine, cu rituri deosebite, care aveau caracter simbolic. Tainele erau oficiate de învăţători-pres­biteri, adunările erau organizate festiv în încăperi fără podoabe şi fără geamuri, rugăciunile erau cântate după modelul timpurilor apostolice. Secta s-a divizat în mai multe direcţii, iar fiecare se deosebea după învăţătură şi rituri. După intrarea lui Simion Dalmatov în sectă (care până atunci a condus o sectă cu caracter iudaic), Uklein a introdus restricţiile lui Moise asupra unor produse (carnea de porc şi parţial peştele), fără a înştiinţa toate comunităţile molocane. Disputele dintre comunităţi au dus la separarea unora dintre ele, care ţineau legea lui Moise şi sărbătoreau sâmbăta, astfel formându-se grupările subotnicilor şi duminicanilor. Pe lângă această divizare, în interiorul sectei molocanilor au apărut grupări mistice de tipul hlâştilor [22].

Un loc aparte printre molocani a avut secta comunilor sau a „credinţei comune”, înfiinţată de ţăranul Mihail Popov, din gubernia Samara, în anii 20 ai sec. XIX. În 1833, el a alcătuit „Statutul de credinţă” şi „Mărturisirea de credinţă comună”. Secta era condusă de un Colegiu sub conducerea unui judecător, de care ascultau toţi membrii sectei [23]. După Popov, explicarea Bibliei era prerogativa învăţătorilor şi a judecătorului. În sectă averea era comună. După moartea lui Popov în exilul siberian (1877), doctrina lui a fost continuată de Denis Şcipilov. În anii 90 ai sec. XIX, molocanii au ajuns sub influenţa ideilor lui L.N. Tolstoi. Conducătorul molocanilor din această perioadă, P.V. Verighin, care se trăgea din rândul duhoborilor, scria: „Acum poporul nu mai aşteaptă iluminarea, dar eliberarea personalităţii de sub orice tutelă umană” [24]. Prin „tutela umană” Verighin înţelegea puterea de stat cu obligaţiile pe care le impuneau asupra cetăţenilor, mai întâi de toate datoria militară. Secta învăţa că împăratul, nefiind molocan, nu are dreptul să ceară ascultare şi supunere. Va veni timpul când Dumnezeu le va da molocanilor ţarul lor propriu. Cel drept nu are nevoie de lege, pentru creştini puterile laice sunt de prisos, deoarece creştinii trăiesc după legile lui Hristos.

Latura mistică a sectei molocanilor a fost constituită pe timpul ţarului Aleksandru I, când în comunitatea molocană a guberniei Saratov a apărut un soldat fugar, Sidor Andreev, care se considera proroc. El propaga ideea că Dumnezeu le va trimite în curând molocanilor un mântuitor, care îi va aduna în rai, pe muntele Ararat. Începutul împărăţiei de o mie de ani a fost prorocit de Nikita Ivanov şi ucenicul său Terenti Belovzorov în 1836. În 1836, Lukian Petrov s-a declarat „Hristos” şi a introdus ritul săriturilor, formând astfel o nouă direcţie sectară – cea a „săritorilor”. La începutul sec. XX secta molocanilor a fost legalizată [25].

Căutarea înverşunată a adevărului a dat naştere şi sectei iehoviştilor. Învăţătura lor era numită „ştiinţă sionistă”, iar membrii se numeau „frăţia drepţilor”, deoarece ei considerau că după a doua venire a lui Hristos locul lor va fi „de-a dreapta Lui”. Întemeietorul sectei a fost ofiţerul artilerist N.S. Ilin. El a absolvit colegiul iezuit din Poloţk, dar până în1845 a fost membru al Bisericii Ortodoxe, având anumite înclinaţii spre misticism. A alcătuit lucrarea „Ramura sionistă”, în care a supus unei critici brutale Biserica şi guvernul. În 1856, Ilin a fost exilat în Soloveţk, iar în 1873 – în mănăstirea Spaso-Efimiev. A murit în 1879, în Palanga (Kurlandia), fiind, până la sfârşitul vieţii, sub supravegherea poliţiei.

La început secta s-a răspândit în Ural, unde, în anii 1890, s-a divizat în păciuitori şi răzbunători. Cei din urmă doreau nimicirea creştinilor, ca făpturi ale diavolului, dorind astfel să se apropie de împărăţia lui Iehova. Mai târziu secta a apărut în regiunile Vladimir şi Poltava, în Caucaz şi Kurlandia. Ilin şi-a întemeiat învăţătura pe răstăl­măcirea dogmei despre Sfânta Treime. Conform învăţăturii lui, Tatăl este Dumnezeul iudaic, Fiul este Dumnezeul Iehova, care conduce sistemul nostru solar, având un loc deosebit în cosmos, iar Dumnezeu-Duhul nu este persoană, ci starea oamenilor din „frăţia drepţilor”. Sufletul omului trăieşte în sângele lui. Omul împarte soarta sistemului solar, care periodic se destramă şi se reface. 6 000 de ani durează opoziţia lui Iehova faţă de satana: Iehova ca Dumnezeul nemuritorilor şi satana – dumnezeul celor muritori. După această perioadă, Iehova îl va birui pe satana, îl va lega în lanţuri şi îl va arunca în beznă. Se va stabili pacea, oamenii vor obţine libertatea şi bunăstarea pentru 1 000 de ani în republica „mondială” Ierusalim. Apoi satana împre­ună cu sataniştii, adică creştinii, vor fi nimiciţi şi se va crea o nouă împărăţie în care Iehova cu toţi nemuri­torii, adică „fraţii drepţi” vor trăi în fericire 280 000 de ani. O mare parte a acestei învăţături este constituită din critica faţă de Biblie, în viziunea cărora, aceasta propune un amestec deosebit „de minciună satanică şi adevăr”. Biserica Ortodoxă este numită „babiloneana cea desfrânată”. Ilin neagă, în principiu, slujbele divine, dar a introdus rugăciunile comune, care pot fi spuse oriunde şi oricând. Cultul iehoviştilor era format din rugăciunile publice în zilele de sâmbătă, din rugăciunile de dimineaţă şi seară şi din mărturisirea de păcate [26].

Misionarii, care au activat printre iehovişti, s-au confruntat cu mari dificultăţi, după cum observăm din procesele verbale ale Congresului misionarilor din 1910: „În pofida ridiculităţii învăţăturii, secta iehoviştilor se deosebeşte prin stabilitate esenţială şi putere vitală în comparaţie cu alte denominaţiuni. Renunţarea de la această sectă este foarte rară. Pe lângă disciplina strictă, membrii sectei sunt atraşi în rătăcirile lor de particularităţile iehovismului. Membrii sectei se deosebesc prin modul de viaţă treaz şi reţinut. În afară de aceasta, în nicio altă comunitate ajutorul reciproc nu este atât de dezvoltat ca la iehovişti. În comunitatea lor nu este o raritate împărţirea averii cu cei săraci, nemaivorbind de ajutorul pentru casa de rugăciuni” [27].

În a doua jumătate a sec.XIX, sectarismul rus tot mai mult se supune influenţei protestante. Printre sectele de acest tip era ştundismul sau ştundo-baptismul. Congresul misionar din 1910 a constatat că „ştundo-bap­tismul s-a răspândit rapid în toate colţurile Rusiei, de la ţărmurile sudice ale Crimeii şi Caucazului până în locu­rile depărtate ale Siberiei” şi a menţionat despre agresivitatea deosebită în activitatea sectei. În nici o altă sectă, misiunea bisericească nu a suferit un astfel de eşec ca în ştundism: misiunea a fost nepregătită, neorganizată şi nu a putut riposta în faţa ştundismului. „Cercetătorii ştundismului discută problema sectei, căutând în ea ba urmele propagandei protestante, ba o consideră o creaţie pur rusească. În esenţă au dreptate adepţii ambelor idei: în ştunda noastră s-au oglindit şi influenţele evanghelismului protestant şi cele ale căutării neliniştite, extatice a ruşilor; dar însuşi faptul apariţiei formelor primare ale ştundei printre coloniştii germani din sudul Rusiei ne indică destul de clar la izvorul ştundei” [28]. La început, ştundismul a fost ostil Bisericii, însă nici­o­dată ostilitatea nu a avut forme atât de brutale, ca în alte secte. După transformarea ştundismului în ştundo-baptism, disensiunile cu Biserica au dispărut; nici nu era nevoie ca sectanţii să iasă din Biserică; ei nu se con­siderau sectanţi. De cele mai multe ori, oamenii veneau la adunările ştundiştilor, deoarece acolo Evanghelia era citită şi comentată în limba rusă. Fără îndoială, secta s-a răspândit şi din cauza că Biserica nu a editat Biblia în limba rusă [29]. I.Ivanovski considera că anume neajunsurile vieţii bisericeşti şi sociale, lipsa predicii nemijlocite şi a cuvântului lui Dumnezeu în comunităţile săteşti au condus la creşterea popularităţii acestei secte [30]. Ortodocşii găseau în adunările ştundiştilor ceea ce lipsea la oficierile divine ale preotului.

Ştundismul a apărut în Germania, unde F.J. Spener (1635-1705), apoi N.L. Zinzendorf (1700-1760) au înfiinţat o „Asociaţie religioasă” numită Stunde (oră). Rostul acestei asociaţii consta în ideea de a citi şi explica Biblia timp de o oră, după oficierea ceremoniei religioase. Ştundismul rus îşi are originea în pietismul german şi a apărut în regiunea Herson. Întemeietorii lui sunt consideraţi ţăranii Mihail Ratuşnâi şi Ivan Reaboşapea, care fiind în slujbă la coloniştii germani, participau la adunările ştundiştilor. Un rol important în convertirea lor l-a avut păstorul reformat Bohnekaemper, care mai târziu nega acest fapt. Ţăranii Gherasim Balaban şi Iakob Kovel au adus ştundismul în gubernia Kiev unde mişcarea s-a răspândit rapid. Fără a se depărta de Biserică, ştundiştii se numeau „creştinii spirituali” sau „fraţii ruşi”, vorbeau despre „credinţa evanghelică” şi continuau să primească Tainele Bisericii. În anii 70-80 ai sec. XIX, ştundismul a pătruns în regiunile Oriol, Tambov, Penza, Samara, Saratov, Nijnii Novgorod, Smolensk şi Moscova [31].

Învăţătura ştundistă, expusă în mărturisirea lor despre credinţă, a fost tradusă din limba germană de către Kozeakov. În această învăţătură se relata despre păcatul originar, eliberare şi îndreptăţire, despre predestinare şi euharistie în spirit calvinist. Ştundiştii se considerau „comunitate a sfinţilor”. Mărturisirea în faţa preotului şi pocăinţa în sens bisericesc, erau respinse: se pocăiau doar în faţa lui Dumnezeu; rugăciunea permanentă era considerată necesară; iar ierarhia – inutilă. Totuşi ei aveau presbiteri, adică conducători ai comunităţilor şi învă­ţători, sau predicatori, care la început erau la fel presbiteri. În procesul dezvoltării sectei s-a format un grup al predicatorilor, care nu aparţineau unei comunităţi anume: ei mergeau dintr-o comunitate în alta, explicau Biblia ca singurul izvor al adevărului divin; în activitatea lor erau ajutaţi de diaconi. Adunările nu aveau un regula­ment bine stabilit: ritul ştundiştilor consta în citirea Sfintei Scripturi, ţinerea unei predici, cântarea imnurilor şi o rugăciune improvizată la dorinţa predicatorului sau a altui membru al adunării. Mai târziu, după trecerea la ştundo-baptism, predicatorii au practicat şi cântarea de psalmi, ţinând cont de dragostea ruşilor faţă de cântare. Ştundismul recunoştea doar botezul maturilor, care era săvârşit la intrarea persoanei în sectă. Această practică se explica prin faptul că cel botezat trebuia să înţeleagă esenţa botezului. „Frângerea pâinii” se săvârşea o dată pe lună, cu pâine crescută şi vin roşu, nu exista sfinţirea darurilor. La început ştundiştii nu negau riturile ortodoxe, cum ar fi înmormântarea, cununia, care se săvârşeau în mod diferit în diverse comunităţi. Mai târziu, în ştundism, negarea acestor ritualuri a devenit esenţială. Ştundiştii erau destul de loiali faţă de stat [32].

Baptismul rus, care la început s-a străduit să unească sectele „evanghelice” sub conducerea sa, a încercat să adapteze ştundismul conform psihologiei ruşilor. Din 1874, baptismul, ca şi confesiune străină, a obţinut libertate de cult şi curând au apărut predicatori baptişti, pregătiţila Hamburg. Adaptarea baptismului la con­di­ţiile din Rusia era înlesnită de capacitatea lui de a se prezenta ca biserică ce a revenit la simplitatea timpu­rilor apostolice. Catehismele baptiste concretizau învăţătura despre Treime, îngeri şi sfinţi, şi hirotonia preo­ţilor. Au fost introduse riturile botezului, cununiei şi înmormântării; erau sfinţite case de rugăciuni, decorate cu imagini. În1884, a fost fondată Liga baptiştilor ruşi şi a preluat conducerea sectei, până atunci fiind condusă de germani. Baptismul s-a dezvoltat activ şi în sec.XX, rămânând astfel o sectă strict centralizată [33].

Influenţele protestante au dus la formarea sectei paşkoviţilor în Sankt Petersburg. Întemeietorul sectei a fost nobilul englez, lordul Grenville Radstock, care a vizitat capitala imperiului în primăvara anului 1874. El a găsit ascultători devotaţi printre aristocraţii ruşi. Radstock propovăduia dragostea lui Hristos, care anula toate tainele, slujbele, ierarhia şi administraţia bisericească. Radstock spunea că e suficient să te umpli de această dragoste şi să-ţi organizezi viaţa după Sfânta Scriptură [34].

Sub influenţa acestei predici, un aristocrat rus iniţial indiferent faţă de religie, V.A. Paşkov (1831-1902), a devenit adept şi predicator înflăcărat al învăţăturii lui Radstock. Adunările din casa lui Paşkov erau frecvente, iar predicile lui despre inutilitatea Bisericii, întâietatea Bibliei şi necesitatea dragostei active faţă de aproape, au cucerit mulţi admiratori. În 1875, el a fondat revista „Muncitorul rus” şi a construit o cantină ieftină pentru muncitori şi studenţi, unde erau îndemnaţi la hrană spirituală. Paşkov a investit bani mulţi în Societatea citirii moral-spirituale, organizată în 1876, apoi în editarea Evangheliilor în broşuri aparte şi a cărţilor sectare, răs­pân­dite în toată Rusia prin reprezentanţii săi. D.A. Tolstoi, ober-procurorul Sfântului Sinod, şi A.E. Timaşev, ministrul afacerilor interne şi ginerele lui Paşkov, care la început au fost îngăduitori faţă de această sectă. Dar, când Sfântul Sinod a considerat-o periculoasă, adunările ei au fost interzise. Rectorul Academiei Teolo­gice din Sankt Petersburg, protoiereul I.Ianâşev, s-a pronunţat deschis împotriva activităţii lui Paşkov. În 1880, Paşkov a fost nevoit să părăsească Petersburgul. El s-a stabilit la moşia sa Prekşino din regiunea Mos­covei, continuând propaganda învăţăturii sale. Adepţii din nobilime ai lui Paşkov i-au urmat exemplul şi au transformat moşiile lor în centre sectare, fapt ce a cauzat răspândirea paşkovismului în regiunile Moscova, Tambov, Nijgorod, Tula, Voronej şi altele. În curând, Paşkov a stabilit contactul cu ştundiştii, molocanii şi alte secte „evanghelice”, înfiinţând Congresul sectelor „evanghelice” din Petersburg. Congresul a fost des­fiin­ţat la ordinul lui P.Pobedonosţev în 1884, iar membrii lui exilaţi din capitală sub supravegherea poliţiei. Paşkov a plecatla Londra, iar o parte din adepţii săi, care se numeau „creştini de credinţă evanghelică”, au rămas fideli învăţăturii despre mântuire prin credinţă şi au format în Sankt Petersburg Comunitatea creş­ti­nilor evanghelici, deosebit de numeroasă după 1905. Alţi adepţi ai lui Paşkov au intrat în Liga evanghelică, ajungând sub influenţă baptistă [35].

Dintre sectele mici ale sec. XIX amintim: secta adventiştilor, învăţătura cărora a fost adusă în anii 20 ai sec. XIX de către Iohanes Kerk din Hamburg şi transmisă coloniştilor nemţi din Crimeea; secta male­va­­nilor, înfiinţată de Kondratie Malevannâi (1844-1945), care se numea „Hristos” şi a găsit adepţi printre ştundişti; secta enohovţilor, apărută în 1896, în gubernia Astrahan, învăţătura lor fiind un amestec de con­cepţii ale adepţilor sectei religioase de rit vechi despre antihrist, a hlâştilor despre întruchiparea lui Hristos, Enoh şi Ilie, şi concepţia despre ţarul Nikolai al II-lea, ca antihrist, ce a conferit sectei o nuanţă politică [36].

O mişcare importantă a fost secta tolstoiştilor, întemeiată de contele L.N. Tolstoi (1828-1910). Ea se deosebea de sectarismul tipic prin caracterul etic al învăţăturii, nu cel religios. Secta a fost predominant social-politică, dar învăţătura se caracteriza printr-o ostilitate severă faţă de Biserică. Învăţătura radical-reli­gioasă, răspândită de L.Tolstoi la sfârşitul anilor ’70 ai sec.XIX, s-a dezvoltat pe baza criticii culturii şi a esenţelor ei social-morale [37].

La 4 martie 1855, Tolstoi scria în notiţele sale: „Discuţia de ieri despre divinitate şi credinţă m-a îndreptat spre o idee măreaţă, pentru realizarea căreia mă simt în stare să-mi dedic toată viaţa. Ideea aceasta înseamnă înfiinţarea unei noi religii, corespunzătoare dezvoltării omenirii, religiei lui Hristos, dar eliberată de credinţă şi mistică, religiei practice, care nu promite fericirea viitoare, dar dăruie fericirea pe pământ. Realizarea acestei idei eu cred că este posibilă doar prin munca câtorva generaţii. O generaţie va transmite ideea următoarei generaţii şi cândva fanatismul sau raţiunea vor aduce la realizarea ei. A acţiona conştient pentru unirea oamenilor cu religia este baza ideii, care, sper că mă va pasiona” [38]. Ideea l-a impresionat pe L.Tolstoi în ultimii 50 de ani de viaţă, el scriind în „Învăţătura creştină”: „Mă mobilizează în ceea ce fac nu interesul mercantil, nu dorinţa de slavă, nu scopuri lumeşti, doar teama de a nu realiza ceea ce aşteaptă Cel Care m-a trimis pe mine în această lume şi la Care în fiece clipă aşteaptă întoarcerea mea… Deci, eu m-am convins că în credinţele existente nu voi găsi rezolvarea problemei mele şi alinarea suferinţelor. Disperarea mea era atât de mare, încât eram aproape de sinucidere. Atunci a venit însă şi salvarea mea. Am păstrat vag în memorie încă din copilărie că în Evanghelie pot găsi răspunsul la întrebarea mea. În învăţătura Evangheliei, în pofida tuturor schimonosirilor ei de Biserica Creştină, eu intuiam adevărul. Şi ca o ultimă încercare, eu am dat la o parte toate explicaţiile învăţăturii evanghelice, am început să citesc Evanghelia şi a-i pătrunde sensul. Şi cu cât mai mult pătrundeam în gândul acestei cărţi, cu atât mai mult mi se deschidea ceva nou, deloc asemănător cu ceea ce învaţă Bisericile Creştine, dar care răspundea la întrebarea vieţii mele” [39].

În viziunea lui Tolstoi, Hristos este un mare învăţător, la fel ca Socrate, Budda ş.a. Tolstoi era un raţio­na­list radical, care tindea să elibereze creştinismul de tot ce „este excepţional, imposibil, necesar şi chiar contra­dictoriu”, după cum scria în articolul „Cum să citim Evanghelia şi care este sensul ei?” (1896). Conform „Învăţăturii creştine” religia este necesară omului pentru a înţelege că fericirea vieţii, spre care el tinde ca fiinţă raţională, constă în urmarea raţiunii şi dragostei. Păcatele personale şi cele sociale moştenite, tradiţiile şi obiceiurile împiedică această fericire a vieţii în dragoste. Şase păcate stau în calea dragostei pentru aproape: pasiunile, lenea, dorinţa de putere, lăcomia, desfrâul şi beţia. Ispitirea păcatului se face prin „minciuna credinţei” în creştinism, care constă din: „1) răstălmăcirea adevărului evanghelic; 2) credinţa în minuni;
3) stabilirea intermediarului între om şi Dumnezeu; 4) acţiunea asupra sentimentelor exterioare ale omului şi 5) insuflarea credinţei false copiilor… Minciuna credinţei – este baza tuturor păcatelor şi nenorocirilor oamenilor
”. Numai după eliberarea de minciuna credinţei este posibilă eliberarea de ispita păcatului [40]. Zeci de ani Tolstoi a luptat contra Bisericii până când, în 1901, Sfântul Sinod l-a excomunicat.

Radicalismul ideilor lui Tolstoi a influenţat unele secte, cum ar fi cea a molocanilor, duhoborilor şi ştundo-baptiştilor. Mişcarea tolstoiştilor şi-a găsit adepţii mai mult printre studenţi, care erau atraşi mai mult de critica socială a lui Tolstoi. Îmsă această critică nu a fost răspândită [41].

În cele din urmă, putem constata că în sec. XIX, în Imperiul Rus pe lângă sectele existente mai apar şi unele noi. Din punctul de vedere al originii, acestea fie că aveau rădăcini în Rusia, fie că erau preluate din Occident, de cele mai  multe ori fiind nişte influenţe ale protestantismului. Numărul mare al sectelor, precum şi convertirea noilor membri ai societăţii ruse se datora, în primul rând,  raporturilor stabilite între autoritatea de stat şi Biserica Ortodoxă rusă, care, pe de o parte, nu a întreprins măsurile admi­nistrative necesare pentru combaterea sectarismului, iar pe de altă parte, nu permitea instituţiei ecleziastice să acţio­neze în combaterea sectarismului. Aceasta a şi generat atitudinea pasivă a clerului în prob­lema luptei cu ideile sectare şi a permis, în cele din urmă, o evoluţie pozitivă a sectelor.

Referinţe:

  1. Клебанов А.И. История религиозного сектанства в России (60 годы XIX в.-1917). – Москва: Наука, c.64.
  2. Ibidem, p.18.
  3. Cмолич И.К. История Русской Церкви (1700-1917). Том 8, ч.2. – Москва: Изд. Спасо-Преображенского Валаамского монастыря, 1996, c.168 (trad.n.).
  4. Dezvoltarea cultului hlâştilor cu toate elementele extatice şi „tainele euharistiei şi botezului” s-a finalizat către anii ‘30 ai sec. XVIII; nici mai târziu învăţătura lor nu a suferit mari schimbări, când secta era condusă de noi „hristoşi” şi „maici ale Domnului”. Din acele timpuri exerciţiile extatice se terminau cu dezmăţuri sexuale. A rămas caracteristică participarea hlâştilor la toate aspectele vieţii bisericeşti oficiale în scopuri conspirative. Anchetele penale au arătat că deseori conducătorii sectelor erau călugări sau călugăriţe, iar cultul se desfăşura în mănăstiri. În lupta cu secta hlâştilor au fost aplicate cele mai aspre pedepse: depunerea călugărilor, decapitarea lor publică ş.a., dar răspândirea sectei nu a putut fi oprită. În sfârşit, au fost exhumate şi arse trupurile lui Suslov şi ale altor conducători, pentru a opri peleri­najul către mormintele lor, dar secta continua să existe. În a doua jumătate a sec. XVIII, secta a intrat într-o perioadă de declin din cauza schimbării învăţăturii, ce a atras după sine micşorarea numărului adepţilor şi separarea scopţilor de hlâşti.
  5. Cf. Клебанов А.И. Op.cit., p.35-85.
  6. Cкворцов В. Мисионерский посох, Православное миссионерство, церковно гражданские узаконения и распоряжения. – СПб.: Колокол, 1912, c.205-225.
  7. Ibidem, p.215.
  8. Ibidem, p.226-235.
  9. Рождестсвенский А. Хлыстовщина и скопечествo в России. – Москва, 1911. Том 1, Сергиев Посад, 1915, c.11.

10. Ibidem, p.12-15.

11. Ibidem, p.182-217.

12. Тинина З.П. Самодержавие и Православная церковь в первой четверти XIX века. – Волгоград, 1999, c.178.

13. Варадинов М. История Министерства Внутренних Дел: Восьмая дополнительная книга, СПб.: Тип. М-ва вн. дел, 1863, c.343.

14. Соловев В. Собрание сочинении. – СПб.: Типография М.М. Стасюлевича, 1911, том 3, с.214.

15. Cf. Клебанов А.И. Op. cit.

16. Смолич И. Оp. cit., p.176.

17. Клебанов А.И. Op.cit., p. 92 (trad.n.). La sfârşitul sec. XVIII această învăţătură era răspândită cu succes de Ilarion Pobirihin, negustor din Gorelovo (regiunea Tambov), care şi-a ales 12 arhangheli – ajutori, predica sa fiind îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe. Un raport anonim despre duhoborii molocani din 1805 conţine amănunte despre critica sectanţilor la adresa Bisericii, Sfintelor Taine şi ritului. După exilarea lui Pobirihin în Siberia, propovăduitor înflăcărat al doctrinei duhoborilor devine Savelii Kapustin.

18. Полное собрание законов Российской Империи, Печатано в типографии 2 отделения Собственной Его Импе­ра­торского Величества Канцелярии. Собрание 1. – СПб., 1826, тoм 28, №16118.

19. Ibidem. Собрание 2. – СПб., 1827-1876, тoм.17, №57329.

20. Бонч-Бруевич В.Д. Из мира сектантов. – Москва: Госиздат, 1922, с.57-76.

21. Клебанов А.И. Op.cit., p.124.

22. Ibidem, p.125-135.

23. Idem. Народная социальная утопия в России. XIX в. – Москва: Наука, 1978, с.140-152.

24. Смолич И. Оp. cit., p.177 (trad.n.).

25. Ibidem.

26. Cкворцов В. Op. cit., p.346.

27. Ibidem, p.352 (trad.n.).

28. Андерсон В. Старообрядчество и сектанство. – СПб.: Изд. В.И. Губинского, 1908, c.420.

29. Скворцов В. Современное русское сектанство. – Москва: тип. лит. И.Ефимова 1905, c.20-37.

30. Ивановский В. Учебник государственного права. 4-е изд. – Казань: Типо-лит. В.З. Еремеева, 1913, c.212.

  1. Талберг Н. История русской церкви (Talberg N., Istoria bisericii ruse) pe http://www.krotov.info/libr_min/19_t/alb/erg_21.html .

32. Андерсон В. Старообрядчество и сектанство, c.427-436.

33. Kaлнев М.А. Русские сектанты их учение, культ и способы пропаганды. – Одесса, 1911, c.108-109.

34. Смолич И. Op. cit., p.181.

35. Kaлнев М.А. Op. cit., p.96-104.

36. Cf. Клебанов А.И. Op.cit., p.286-299.

37. Mai multe despre atitudinea lui L.Tolstoi: Зеньковский В.В. История русской философии. Изд.3, том 1. – Ленинград: Издательство Эхо, 1991, с.373-385.

38. Шкловский В. Лев Толстой. – Москва: Мол. гвардия, 1963, с.507.

39. Толстой Л.Н. Исповедь // Собрание сочинений в двацати двух томах (Гл. редактор М.Б. Храпченко). – Mосква: Наука, 1983, том 16, с.158.

40. Христианский катехизис // Полное собрание сочинений. Том 17. – Москва: Художественная литература, 1936, с.366.

41. Бирюков П. Биография Л.Н. Толстого. – Москва: Алгоритм, 2000.

 

Prezentat la 12.07.2010


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!