ALEXANDRU STURZA – CONTINUATOR AL FILOSOFIEI CREŞTINE

The article represents an analysis of the work and activity of Alexandru Sturza – a successor of the Christian philosophy. The scholar Alexandru Sturza is a genuine Christian thinker of the 19th century, that presented diverse aspects of the inwardness. Although he follows the course of the previous philosophers, the Christianity remains the center of his thinking, life and aspirations. 

Tot ce a scris şi a publicat Alexandru Sturza îl prezintă ca pe un savant care şi-a dedicat întreaga sa capa­citate spirituală „nu ca să-şi facă un nume, care să rămână, ci ca să fie folositor”, vorba lui Dentu, editorul lui de la Paris. Sturza e original în felul său. Ca şi alte personalităţi, el împrumută unele gânduri din clasicii antici şi ai epocii Renaşterii, de la Părinţii Bisericeşti, dar le dezvoltă, vine cu idei noi, folosind datele ştiinţifice de pe timpul său şi adaptându-le la epoca sa.

Opera lui Alexandru Sturza în întregime rămâne originală, contemporană. Pentru a vă convinge, vom analiza mai întâi lucrarea lui Considerente despre filosofia creştină.

Original şi destul de surprinzător este preambulul scrierii, unde autorul meditează: „Mintea prezicătoare a omului demult s-a personalizat pe sine însăşi şi şi-a descris soarta în chipul titanic al legendarului Prometeu. Miticul grai al vremurilor prezintă adesea o manifestare şi un ecou al înţelepciunii preistorice. Şi, într-adevăr, răpitorului focului ceresc, care năzuia să găsească izvorul tainic al cauzelor originare, din vremurile străvechi i-a fost sortit să se chinuie în sclavie, ca un rob al soartei vitrege, zădarnic încercând  să se avânte în lumea sublimă şi veşnic să pătimească moral şi fizic din cauza setei de cunoştinţe şi a mustrării de conştiinţă care s-au înfipt în el ca un uliu înaripat şi carnivor din mitul antic – simbol impresionant al predispoziţiei spre visare şi al senzualităţii în firea omenească” [1].

Dar această alegorie, care-i o frântură din mitul originar şi autentic despre păcatul primilor oameni, scrie Al.Sturza, nu i-a avertizat pe prometeii de mai târziu, pe cei care visează să fondeze ştiinţa fiinţelor pe o bază, proporţionată cu mărginirea concepţiilor noastre. De aici au provenit toate cosmogoniile. Mai jos autorul explică sensul noţiunii „cosmogonie”, nu doar cel pe care îl cunoaştem, ca domeniu al ştiinţei ce se ocupă cu studiul universului, ci şi de problema:  de unde a apărut mişcarea universală, cu alte cuvinte, de unde a apărut existenţa, care se manifestă în timp, în spaţiu prin aceeaşi mişcare; de unde îşi trag rădăcinile legile încercate de mecanică. Să ocoleşti aceste întrebări, spune Alexandru Sturza, e cu neputinţă, pentru că ele sunt cheia tuturor cunoştinţelor exacte şi armonioase ale intelectului uman. Anume de aceea filosofii antici şi moderni în mod inconştient încep a teoretiza de la cosmogonie, cum au făcut-o sincer Zoroastru, Confucius, Thales, Anoxagora, mai iscusit şi mai precaut – Aristotel, la fel stoicii, dar şi ipotezele ultimilor gânditori presupun o oarecare cosmogonie. Vorba latinilor: totul începe de la Jupiter.

În primul compartiment, intitulat „Critica”, autorul  menţionează, că problema originii şi ordinii universului e una din principalele în filosofie. Deşi pe parcursul secolelor au fost înaintate mai multe puncte de vedere, Alexandru Sturza afirmă că există doar trei cosmogonii: cea bazată pe panteism sau materialism, alta – pe dualism şi cea de a treia – pe credinţă. Ele sunt inventate sau acceptate de mintea omenească.

Alexandru Sturza demonstrează în continuare că adevărata filosofie creaţionistă, adică bazată doar pe cre­dinţă, a accepta datele de neconceput, nu e singura din toate ştiinţele. Acestei legi e supusă şi teoria numerelor şi începuturilor matematicii şi chimiei. În orice ştiinţă, face autorul o concluzie profundă, toate datele pot fi uşor însuşite anume de aceea că numai cu forţele mintale nu poţi descoperi. În toate domeniile de cunoştinţe raţiunea noastră e capabilă să-şi construiască o pârghie, iar punctul de sprijin se cuvine să fie de Sus.

Viziunea despre cosmogonie, spune Alexandru Sturza, serveşte drept criteriu şi piatră de încercare a oricărei filosofii. Pornind de la acest adevăr, filosoful nostru îl aplică la doctrinele lui Kant, Hegel, Lamennais. Meritul lui Kant, în opinia savantului, spre exemplu, constă în subminarea edificiului uriaş şi secular, dar imperfect al tuturor filosofiilor anterioare. Kant s-a dedat cercetării formelor de cugetare umană, ca în felul acesta să dezvăluie imperfecţiunea aparatului de gândire. Fiind înzestrat cu o minte profundă şi pătrunzătoare şi mer­gând pe urmele marelui Leibniz, Kant, observă autorul, a ştiut să ferească filosofia sa de atracţia distrugă­toare faţă de materialism.

Lui Kant filosofia creştină îi datorează una din cele mai importante afirmaţii, la care a ajuns cugetarea sa îndelungată despre calităţile şi limitele raţiunii umane. Filosoful german declară, fără şovăială, că existenţa lui Dumnezeu, prin urmare şi începutul creării lumii, nu sunt accesibile formelor obişnuite ale înţelegerii şi, în al doilea rând, că în sufletul omului predomină o oarecare înclinaţie spre rău. Cu aceste două afirmaţii uluitoare, spune filosoful nostru, Kant în mod direct mărturiseşte inconştienţa tuturor cosmogoniilor, care sunt create de un autodidact, şi identifică pe tărâmul filosofiei două date preţioase: caracterul de neconceput al creării universului şi caracterul de neînţeles al căderii omului în păcat.

În privinţa celor trei cosmogonii (în sensul apariţiei existenţei, ce se manifestă în timp şi spaţiu), Al.Sturza are perfectă dreptate. În afara celor enumerate de el, altele nu pot exista. E incontestabil şi faptul că cei care au însuşit, au urmat filosofia revelatoare, au simţit că merg pe calea dreaptă, cei care au fluturat drapelul pan­teismului şi materialismului presărat cu antiristism, au avut numai de suferit, iar dualitatea nu a dus niciodată la ceva bun.

Analizând în continuare lucrarea sus-menţionată, se poate afirma că autorul a fost un continuator consecvent al filosofiei revelatoare, că el visa la o armonie în relaţiile interumane, o profundă credinţă a omului în binele său. Iată doar câteva raţionamente:

– problema originii universului şi ordinii universale e una din principalele probleme în filosofie. Al.Sturza afirmă că există doar trei cosmogonii: cea bazată pe panteism sau materialism, alta – pe dualism şi a treia – pe credinţă. Ultima, considerată de el cea adevărată, bazată pe faptul de a crede, a accepta datele de neconceput, pe tradiţiile străvechi, a fost urmată de filosofii antici Pitagora, Thales, Platon, Aristotel şi alţii. Apărând şi dezvoltând filosofia revelatoare, savantul nostru evidenţiază un şir de gânduri profund umane: e nevoie de apologia Creatorului, ce duce omul numai la bine, de a susţine ideea Teodiceei, e necesară o cunoaştere fun­damentală a omului etc.;

– experienţa celor 40 de secole trecute a demonstrat lipsa de siguranţă a tuturor teoriilor, care nu sunt de acord cu mitul universal, că multe minţi luminate s-au străduit să distrugă sistemele precedente şi când au ocolit mărturia speciei umane, atunci toate elanurile geniului şi ale voinţei n-au produs şi nu produc nimic trainic. În acest context, este fructuoasă chemarea lui Al.Sturza „de a încadra fenomenele ambelor curente (dualismul şi penteismul = n.n.) sub legi comune, ca să ne ţinem tari pe un fundament statornic şi ca să presurăm hrana noastră spirituală cu sarea veşnică a ideilor înnăscute şi revelate de Sus”;

– Al.Sturza propune o nouă clasificare a filosofilor din antichitate: categoria înţelepţilor cu umilinţa, care au mers pe urmele lui Pitagora, şi cea a preaînţelepţilor (sau a înţelepţilor în sine, după expresia profundă a Sf. Apostol Pavel), care au mers pe urmele acelor filosofi, care s-au bazat pe principii născocite de ei în mod arbitrar;

– filosoful nostru dezvăluie esenţa filosofiei creştine şi susţine că Dumnezeu, omul şi natura constituie obiectul triplu al activităţii acestei filosofii. La baza ei sunt puse totdeauna adevărurile de continuitate şi datinile omenirii, adică cele universale şi veşnice, care se deosebesc de datinile particulare şi locale, deformate de rătăcire. Numai primelor datini le sunt proprii universalitatea şi incontestabilitatea.

Al.Sturza a examinat profund problemele filosofiei creştine, situaţia ei în decursul aproximativ a patru milenii a subliniat nimicnicia confruntărilor pe viaţă şi pe moarte dintre diferite curente filosofice şi propune împăcarea lor sub auspiciul filosofiei revelatoare.

Pe parcursul analizei lucrării, au fost scoase în evidenţă un şir de raţionamente preţioase ale filosofului nostru. Mai întâi, factorii multor rele ce pun stăpânire pe unii oameni. Al.Sturza spune că nu lupta aparentă a principiilor echivalente ale binelui şi răului, nu limitarea organică a făpturilor raţionale a fost cauza abaterii lor de la legea raţiunii şi a iubirii, ci un singur lucru: abuzul de bunul plac, posibilitatea nefolosită de a te stă­pâni pe sine. Aceşti factori au devenit rădăcina păcatului, i-a îndepărtat pe unii oameni de Dumnezeu. Ca rezul­tat, întunecarea în om a chipului şi asemănării Creatorului, adică slăbirea în el a puterii raţiunii şi a voinţei, a devenit cauza maladiilor, mâhnirilor şi a morţii duble – a spiritului şi a trupului.

În al doilea rând, a fost subliniată problema existenţei perpetue a neamului omenesc, tendinţa omului spre desăvârşire. Descoperind vădit în spiritul omenesc unicitatea, conştiinţa de sine şi atracţia spre infinit, Al.Sturza conchide din aceste atribute problema nemuririi ca scop al facultăţilor sus-numite, dăruite de Creator fiinţelor libere în mod raţional.

În al treilea rând, problema chezăşiei triple a unităţii nemuritoare a sufletului omenesc. Spiritul nemuritor al omului, spune savantul, e dator să aibă hrana sa potrivită din izvorul existenţei spirituale. Această necesitate logică determină prezenţa în sufletul nostru a ideilor înnăscute despre Dumnezeu, despre bine şi rău, despre calităţi, despre legile abstracte şi generale ale gândirii. Anume conştiinţa de sine, darul cuvântului, forţa re­ciprocă a voinţei omeneşti şi constituie chezăşia triplă a unităţii nemuritoare a sufletului lui.

De preţ în această lucrare a savantului e şi ideea înţeleaptă, actuală şi astăzi, de a uni eforturile tuturor creştinilor întru binele omenirii.

Titlul acestui articol suna la început altfel: „Continuator şi inovator al filosofiei creştine”, apoi am scos cuvântul „inovator”, ca cineva şă nu-şi pună întrebarea: şi ce a putut inova, mă rog, acest filosof necunoscut, de numele căruia lumea nici măcar nu a auzit, dar, mite, de noile lui idei.

Într-adevăr, să descoperi ceva absolut nou e un lucru cam dificil şi o astfel de posibilitate nu se oferă oricui. Al.Sturza ne-a descoperit mai multe lucruri noi. E suficient doar să-i citim lucrările. Modul lui de a interpreta principiile ortodoxiei, de a le explica prin prisma datelor ştiinţifice acumulate pe vremea sa, prin viziunea sa de cărturar al epocii – iată esenţialul. Mai multe argumente la această teză vom aduce în capitolul de recapi­tulare – „Valoarea şi actualitatea operei”. Aici vom menţiona doar faptul că aproximativ în aceeaşi cheie îşi tratau lucrările şi alţi gânditori din prima jumătate a sec.XIX: mitropolitul Moscovei Filaret şi arhimandritul Harkovului Inokentii. „Ei ţineau în mâinile lor răbojul descrierilor de moravuri, răbojul legislaţiei, al prea­cura­telor cugetări despre Dumnezeu şi ale vieţii creştine”, spune despre aceşti prelaţi Al.Sturza, citat de G.Domnikova în monografia sa A.S. Sturza (p.266), editată la Sankt-Petersburg.

Dar ce spun alţi adepţi ai filosofiei creştine din perioada respectivă şi cum tratează ei anumite probleme religioase şi sociale din acele vremuri? Să-l luăm, de exemplu, pe P.Ceaadaev (1794-1856) şi pe A.Homeakov (1804-1860), filosofi creştini, contemporani ai lui Al.Sturza. Biografiile şi concepţiile lor sunt incluse în cartea 100 de mari gânditori, scoasă de sub tipar la Moscova în 2004 de editura „Vecea”. Deşi autorul acestei cărţi  I. A. Musski se opreşte în articolele sale mai mult asupra datelor biografice, coliziunilor vieţii şi activităţii filosofilor, putem desprinde totuşi esenţa teoriilor, concepţiilor savanţilor. Astfel, despre Scrisorile filosofice ale nefericitului P.Ceaadaev, autorul scrie: „În prima din scrierile sale filosofice P. Ceaadaev o sfătuie pe corespondenta sa (E.Panova) să respecte ritualurile bisericeşti, să fie smerită, căci aceasta, după părerea lui, „dezvoltă mintea”. În opinia lui Ceaadaev, numai un mod ritmic de viaţă corespunde dezvoltării spirituale. În privinţa Rusiei, Ceaadaev se pronunţă destul de critic, considerând că „singurii în lume noi (ruşii – n.n.)  n-am dat nimic lumii, nimic n-am învăţat-o, noi n-am adus nici o idee în mulţimea de idei ale omenirii. Noi am trăit şi continuăm să trăim numai pentru aceea, ca să fim un fel de mare exemplu pentru generaţiile foarte depărtate” [2].

În aceeaşi lucrare, P.Ceaadaev glorifică Europa Occidentală, unde, consideră el, ideile dreptăţii, echităţii, ordinii s-au născut din înseşi evenimentele care au format acolo societatea şi ele sunt elemente necesare în aportul social.

Mai jos întâlnim un nume cunoscut – F.Wieghel, vice-guvernator al Basarabiei în anii 20 ai sec. XIX, cel care l-a învinuit pe Al.Sturza de unionism, iar acum îl vedem în postul de şef de departament al treburilor ecleziastice. De data aceasta, el îi scrie mitropolitului o scrisoare plină de indignare despre lucrarea mai sus citată a lui Ceaadaev: „În articolul scârbos pentru Dumnezeu… nu găseşti rând, care n-ar fi o clevetire a Rusiei… nimeni nu şi-ar fi permis o astfel de obrăznicie”. Ca urmare, Benkendorf îl denunţă ţarului Nicolai I, care îl diagnostichează pe Ceaadaev ca fiind alienat.

Prietenul decembriştilor e considerat de autorul cărţii 100 de mari gânditori drept întemeietor al filosofiei religioase ruse, iar cu referire la concepţiile lui declară că acest filosof a dat o mare importanţă ortodoxiei, care „e capabilă să învioreze corpul bisericii catolice”.

După cum vedem, şi în privinţa respectării tradiţiilor creştine, şi în privinţa asimilării a tot ce e de valoare în Europa P.Ceaadaev şi Al.Sturza au multe lucruri în comun.

Alexei Homeakov e o personalitate originală, plină de energie, enciclopedică, un întemeietor al slavofilismului în Rusia. E mai mult publicist, poet şi orator, decât filosof religios.

Profesorul I.Musski expune pe scurt lucrarea lui A.Homeakov Semiramida (în trei volume), scrisă în stilul slavofililor: din cele trei posibile divizări ale omenirii (după neam, stat şi credinţă) mai importantă, consideră A.Homeakov, e ultima, dar pentru a înţelege credinţa unui popor în toate aspectele ei, e necesar să studiezi etapa iniţială a existenţei lui – „tribul”, care concentrează „fiziologiă” acestui neam. Urmărind mişcarea iniţială a triburilor, scrie autorul cărţii sus-menţionate, A.Homeakov ajunge la concluzia: „Fiecare popor a avut pa­siunea sa deosebită…”, adică a avut stihia, forţa sa exclusivă. Analizând „pasiunile deosebite” ale popoarelor antice, A.Homeakov evidenţiază două stihii antinomice, care determină caracterul existenţei iniţiale a oame­nilor pe pământ: „popoare războinice” şi „popoare agricole”. Această antiteză, acest conflict A.Homeakov îl aplică la celelalte epoci istorice, iar mai departe face mai multe invenţii inutile cu noţiunile de „iranism” şi „cuşitism”, prima având ca simbol libertatea, cealaltă – necesitatea. „Iranismul” reprezintă la Homeakov religiile panteiste – budismul, şivaismul, iar „cuşitismul” – confesiunile popoarelor Europei de Nord (unde intrau şi slavii).

Pentru a ne convinge de inconsistenţa „teoriilor” slavofile, dar şi de ideile progresiste despre libertatea spirituală, vom reproduce un fragment din cartea prof. Musski: „Libertatea spirituală trebuie să fie absolută, iar orice cedare în faţa necesităţii duce la dispariţia libertăţii spirituale, afirmă filosoful sec.XIX. Acest proces Homeakov îl ilustrează, cercetând istoria Greciei şi Romei Antice, istoria victoriei „cuşitismului” la popoarele Europei de Nord, care la început erau „iraniste”. Apariţia creştinismului a fost o încercare eroică de opunere „cuşitismului” mondial, care în ţările creştine s-a transformat în logica şcolilor filosofice”. Şi concepţiile lui Hegel, care erau negate de Homeakov, au devenit un fel de triumf al „cuşitismului” în sec. XIX-lea” [3].

La Al.Sturza concepţiile religioase sunt mult mai clare: trebuie să urmăm studiul vieţii şi al operelor părin­ţilor Bisericii creştine şi cu ajutorul credinţei şi ştiinţei să pătrundem, să descoperim tainele cărţii naturii. Unii filosofi (de până şi după la Al.Sturza, la fel contemporanii lui) au preamărit omul şi vedeau în el unica forţă dominantă în viaţă, alţii au glorificat natura şi găseau în ea sursa principală de existenţă. Pe când Al.Sturza, dezvoltând ideile filosofiei creştine, e de părerea că cea mai bună soluţie e să ne orientăm la trei puteri, trei valori – Dumnezeu, omul şi natura, cel mai important izvor fiind totuşi Atotputernicul Dumnezeu. Aceasta e cea mai înţeleaptă concepţie, sistem de idei al gânditorului nostru, care presupune o armonie salvatoare între pietatea creştină, învăţământ, ştiinţă şi existenţa civilă.

Dar lucrarea filosofică principală a lui Al. Sturza Considerente despre filosofia creştină n-a avut rezonanţa cuvenită. Ea a fost publicată numai în ruseşte în revista nu prea citită Moskviteanin, în limba franceză n-a fost tradusă pentru a fi publicată în ţările apusene şi astfel  studiul a fost curând dat uitării. Studiu cu o mulţime de idei  folositoare, călăuzitoare şi pentru ziua de astăzi. Cât de povăţuitor (!) este citatul, adresat oamenilor de ştiinţă, extras din lucrarea sus-menţionată: „Cu cât mai profund vor pătrunde cercetătorii nepărtinitori ai ştiinţelor în esenţa ştiinţelor abstracte, pragmatice şi naturale, cu atât mai clar ei vor descoperi minunata şi perfecta armonie a cărţii naturii cu tainele şi poveţele creştinismului. Vor dispărea îndoielile, vor fi înţelese enigmele şi în vastul domeniu de pricepere va străluci pentru ochiul sănătos un unic şi spiritual soare. Zicem: pentru ochiul sănătos, deoarece în sfera inferioară a existenţei pământeşti contemplarea nu poate să aibă loc fără o îndrumare a credinţei; şi omul care-i o fiinţă căzută şi renăscută de Dumnezeu, are succese în cunoaşterea adevărului ştiinţific exact în măsura succeselor lui pe tărâmul adevărului religios [4].

Bineînţeles, se vor găsi unii, care ar putea pune la îndoială aceste afirmaţii, dar, mă întreb, pe cât de necesar este acest lucru? Cui ar putea folosi?

Referinţe:

  1. Стурдза А. Нечто о философии христианской // Москвитянин (Москва). – 1844. – №1. – С.174.
  2. Мусский И.А. Сто великих мыслителей. – Москва: Вече,  2004, с.423.
  3. Ibidem, p.423.
  4. Ibidem, p.26.

Prezentat la 15.05.2007

Octavian MOŞIN

Catedra Filosofie şi Antropologie


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Înscris în


Resurse


free counters

Urmăriți-ne pe Facebook!